Prezența Bunei Vestiri în joia ce vine a mutat mai aproape de noi Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul. Cum este posibil ca un text scris de un om ce a trăit cu atâta timp înainte (660- 740 d.Hr) să ne surprindă iconologia vieții umane de astăzi într-atât încât, cu smerită nedumerire, te întrebi la ce ne mai trebuie atâția specialiști într-ale eticii sociale ori în psihologie și pedagogie socială care să interogheze obsesiile noastre de viață, câtă vreme smeritul Episcop de Gortyna (Creta, ales la 692) ne radiografiază cu atâta acuratețe. Sunt convins că fiecăruia dintre noi Canonul îi spune câte ceva despre sine. Lectura lui – cu smerenie și cu respirație nefățarnică – ajută la desfacerea cămășuielii de fard social în care ne ardem identitățile reale de dragul unei conviețuiri mediocre. 

Dincolo de poezia Canonului, surprinderea zbaterii sufletului omenesc îmi pare a fi principalul construct al poemului liturgic. 250 de stihiri de pocăință care alcătuiesc 9 ode- cântări ne aduc dinainte istoria biblică a pocăinței umane și o actualizează pe măsura rugăciunii fiecăruia dintre noi. Când am citit dintâi canonul – eram student în anul al 3-lea – am fost atins de lumina versurilor. Smerite și înalte deopotrivă. Dense și rărite ca un oftat de ușurare. Apoi, pe măsura fiecărei lecturi liturgice – și sunt peste 30 de ani – am descoperit stările mele interioare analizate și expuse fără nici un pic de răutate de autor. Dese ori m-am auzit adăugând cuvinte textului din dorința reală de a-l „trece pe numele meu”. O asumare care pare fără sens în dese rânduri. Dar care, real, m-a ajutat aici și în cazul Prohodului Mântuitorului pe care, recunosc, le iau pe nume propriu drept cărțile mele de identitate cerească. Fiecare cuvânt al Canonului, bunăoară, mă situează în raport cu Învierea în postura omului care-i caută sensul, lumina, veșnicia. Ori mă așează în locurile din care îmi doresc evadarea prin bine. Dialogul suflet-Dumnezeu aduce aminte că avem de a  face cu un poem care păstrează în el construcția theodramatică (H. U. von Balthasar) necesară pentru a înțelege că fără Hristos tragedia lumii ar fi continuat nestingherită și că nici un efort uman – oricât ar fi el de „mitologic” – nu ar fi putut regla veșnicia. Canonul despre acesta ne vorbește și o face din prea-plin. Despre nesăbuința firii umane care și-a pierdut liniștea Raiului. Dar ne aduce aminte și nouă, generații care ne lăudăm în Crucea lui Hristos, că trăirea noastră este ultimativă: „Izvor de viață Te-am câștigat pe Tine, Surpătorul morții, și strig Ție din inima mea mai înainte de sfârșit. Greșit-am! Milostivește-te și mă mântuiește” (Cântarea a 3-a, 2). Și mai cu seamă are o singură modalitate de asumare: „Întărește, Doamne, pe piatra poruncilor Tale, inima mea care se clatină; că Tu singur ești sfânt și Domn!” (Irmosul Cântării a 3-a). 

Inimile noastre clătinate de furtuna vieții și de gerul morții sunt cele care nu s-au schimbat într-atât  încât textul acesta liturgic să nu aibă valorizare în contemporan. Mereu se simte că avem de a face cu un text al așteptării, al nădejdii care așteaptă pe Mesia. Chiar dacă este scris după regula mărturiei creștine numele Mântuitorului apare sub retina citirii abia spre ultimele părți ale Canonului ca o împlinire care dovedește că fără de El pierim. Toate episoadele surprinse din istoria Vechiului Testament presupun cunoaștere și lectură a Scripturii. Altfel, multe dintre episoade și personaje – de la Adam, Noe, Ham ori patriarhi până la Ianes și Mamvres – sunt fără ecou de creștere duhovnicească. Poate că acesta este primul sens al lecturii canonului: înapoi la Scriptură! Căutați și recitiți modelele oferite de către Sfântul Andrei Cretanul și veți vedea că modul său de a ne oferi „filmografia” Întrupării și fundamentele necesității acesteia întrec cu mult bălmăjeala de astăzi în care aproape că ne scuzăm că Hristos este Dumnezeu-Omul. Un text de secol primar mai curajos decât purtările noastre de cuvinte – când nu doar de vorbe – denotă cunoașterea lui Dumnezeu mai înainte de a ne surprinde cu adânca, excelenta, cunoaștere a omului. De atunci și de pururea. Setea de veșnicie, lupta pentru întoarcerea în viața veșnică a prezenței lui Dumnezeu, cutezanța de a-i cere sistemic iertare – o lamentație care schimbă viața – precum și așezarea sa în Postul Mare asemeni unei topitori a păcatelor fac din alcătuirea Sfântului mai mult decât o lectură poetică. 

Un text care nu se va „toci” niciodată de lectura noastră. L-am avut la îndemână pentru a spori înmuierea inimii noastre în toate „colțurile” vieții. Se citește în biserică, dar se trăiește în fiecare secundă a vieții. E un text al pocăinței pus la îndemâna noastră pentru perioada postirii, dar rămâne fundamental înțelegerii naturii umane în reflecția Învierii pentru fiecare dintre noi, în tot parcursul vieții. Nu strică să reveniți mereu în apele sale limpezi cu lectura. Preoții îl pot împărți și citi drept un canon de pocăință care îi ajută să se înțeleagă pe sine înainte de a avea pretenția că înțeleg oamenii. Un text care zdrobește aroganțe și-i încurajează pe cei căzuți să se ridice. Nimic nu îmi pare mai „motivațional” scris decât această cântare radioasă, care smulge din inima noastră îndoiala că, păcătuind, suntem pierduți cu totul. Voința lui Dumnezeu este să ne vindecăm de păcat și să fim vii, cât putem de vii, în ciuda rănii păcatelor. Pentru că în ATI-ul nădejdii, care este Biserica, doi factori întăresc medicația revenirii noastre în Hristos: Credința și Dragostea! Un text al nădejdii, așezat lângă Evanghelia unui tată ce strigă: Cred, Doamne, ajută necredinței mele! și Evanghelia Mariei Egipteanca, a cărei dragoste convertită dintre pământ spre Cer ne vindecă de frica de a fi curajoși în Hristos. Cred că „refrenul” Canonului, „miluiește-mă Dumnezeule, miluiește-mă”, este ritmul respirației oricărui om care încearcă să se ridice și să se împotrivească patimilor – asemenea lui Iosua asupra lui Amalec – având drept motivație cuvintele minunate ale Canonului: „Treci peste firea cea curgătoarea vremii, ca mai înainte Chivotul, și te fă moștenitor pământului aceluia al făgăduinței, suflete; Dumnezeu poruncește!”. Miluiește-mă, Dumnezeule, miluiește-mă!