De ziua mea, a copilului…

Dragi părinţi, doresc ca azi, de ziua mea, să vă împărtăşesc câteva din gândurile şi frământările mele, ale copilului vostru. Iertaţi-mă, ştiu că sunteţi foarte ocupaţi, dar vă rog, măcar pentru câteva minute, să renunţaţi la activităţile voastre şi să păşim împreună în universul copilăriei mele.

Când tu, părinte, erai copil, viaţa îţi era plină de culoare, veselie şi inocenţă. Copilărie însemna: să sari şotronul, să te joci de-a v-aţi ascunselea sau de-a hoţii şi vardiştii, să faci cornete şi să le sufli prin ţevi de pvc. Să sari coarda sau elasticul. Să tragi cu praştia. Să baţi mingea în spatele blocului, să joci leapşa sau „lapte acru”. Să te lupţi, tu, muşchetar, cu oamenii cardinalului. Sau tu, român, cu nemţii. Sau tu, dac, cu romanii. Pe vremea aceea, calculatorul însemna cel mult un abac, iar la televizor te uitai doar câteva minute, seara, când aşteptai, cu sufletul la gură, desenele animate cu Mihaela sau Mieunel şi Bălănel. În rest, te jucai afară, cu prietenii. Părinţii aveau grijă să-ţi termini lecţiile la timp, să înveţi bine, să te comporţi frumos.

Când tu, părinte, erai copil, şcoala era un loc unde se făcea educaţie, profesorii te învăţau ce înseamnă disciplina şi bunul simţ. Nu aveai voie să vorbeşti urât, să chiuleşti, să-ţi ameninţi colegii sau profesorii. La şcoală îţi făceai mulţi prieteni, vă vizitaţi şi vă ajutaţi, la nevoie, unii pe ceilalţi.

Eu stau doar în casă, în faţa calculatorului. El îmi este prietenul cel mai bun. Navighez pe internet, petrec ore întregi pe Facebook, „socializez” cu prieteni necunoscuţi. Nu ştiu ce înseamnă să mai bat o minge sau să sar un şotron. Voi nu staţi cu mine aproape deloc. La biserică nu mergem niciodată. Mă uit mult la televizor şi mă culc târziu, după miezul nopţii, obosit. A doua zi merg la şcoală, unde butonez, cât pot de mult, telefonul meu touchscreen. Am doar 12 ani, dar abia aştept să mai cresc, ca să pot merge sâmbăta la discotecă, împreună cu prietenii, să beau şi să fumez etnobotanice. Ele mă vor face să mă simt foarte „cool”. Despre limbajul meu vulgar, ce să mai spun?! Îl folosesc frecvent, dar pe voi nu vă deranjează. Aşa că…

…De fapt, dragi părinţi, cam aşa arată copilăria mea. Dar voi sunteţi mult prea ocupaţi cu problemele voastre. Nu ne prea vedem. Şi chiar când ne întâlnim, parcă suntem străini. Mă gândesc, de multe ori, ce caut eu în viaţa voastră…

Ce mult mi-aş dori să fim măcar o zi împreună! Să petrecem DOAR O ZI împreună! Să mă întrebaţi ce gânduri am, ce mă supără şi ce mă bucură! Să râd cu voi şi să plâng cu voi! Să îmi povestiţi despre copilăria voastră! Să mă îmbrăţişaţi! Să vă pese că exist!

Dragi părinţi, doresc, de ziua mea, să vă fac eu vouă un cadou: o poezie despre cum mi-aş dori să fie copilăria mea. Poate că într-o zi veţi auzi glasul meu şi vom păşi împreună în universul adevăratei copilării, o copilărie plină de culoare, veselie şi inocenţă…

„Astea mai frumoase sunt:
Mama şi păpuşa mea,
Dumnezeul cel cărunt,
Soarele şi liniştea.

Sunt copil, căci
Domnul
A dorit să fiu aşa:
Un copil.

Ocrotiţi-mi somnul,
Jocul meu, povestea mea
De copil!

Astea sunt împărăteşti,
Astea pururi ne cuprind:
Cerul
Limbii
Româneşti
Şi ninsoarea din colind.

Sunt copil, căci
Domnul
A dorit să fiu aşa:
Un copil.

Ocrotiţi-mi somnul,
Jocul meu, povestea mea
De copil!”

(Grigore Vieru – Cântarea copilăriei)

De la același autor

Ultimele din categorie