Pe calea Cincizecimii ne întâlnim azi cu Pâinea lui Dumnezeu cea care se coboară din cer și care dă viață lumii. Unii ar spune despre Domnul că este poet în exprimare și aș îndrăzni să le spun că Poetul acesta stropește cu Sângele Lui metaforele ce le rostește. Le îmbibă în lumina Învierii pentru ca ele să fie nu doar sfaturi ori porunci – oricine poate oferi asta – ci con-viețuiri, moduri de a sta lângă noi și nu împotriva noastră. În două rânduri Mântuitorul ne-a îndemnat să refuzăm să trăim doar după semne. Mai întâi, sâmbăta ce a trecut L-am văzut îndemnând pe oameni să nu trăiască numai din însoțirea pe seama minunii înmulțirii pâinilor și să nu lucreze numai pentru mâncarea cea pieritoare, ci pentru mâncarea ce rămâne spre viața veșnică și pe care o va da vouă Fiul omului, căci pe El L-a pecetluit Tatăl, adică Dumnezeu (Ioan 6, 27). Azi, Evanghelia ne-a readus aminte acceste din urmă versete dar și prelungirea lor în cotidianul iudeilor ce veniseră la Dânsul să-L întrebe și ce să facă pentru ca preocuparea pentru mâncarea ce rămâne pentru viața veșnică să fie validată în Dumnezeu. 

Iar Domnul îi îndeamnă să creadă în El ca parte a săvârșirii lucrărilor lui Dumnezeu. Ei cer, totuși, semne ori minuni ca să le arate ce lucrează. Și leagă verbalitatea Sa de a lui Moise, pentru aceea îi și cer o minune precum cea făcută de Moise. Să coboare mană din cer ca să mănânce. Ei și poporul deopotrivă. Ca și cum o foame identică s-ar fi abătut asupra lor. Ca și cum uitaseră deja de înmulțirea pâinilor când de fapt ei sperau la o continuă scoatere din foame, un soi de perenitate continuă a unei minuni. Ori Mântuitorul insistă că precum mana nu e dată de Moise, ci de Tatăl ceresc, tot așa și pâinea cea adevărată care Se coboară din cer și dă viață lumii vine de la Tatăl. Spune, astfel, că „sursa” de hrană în cer și pe pământ rămâne Tatăl Ceresc. 

Imaginea vânătorilor de minuni mă duce cu gândul la noi, cei de azi. Ne hrănim din această alergătură după pâine materială în speranța că ea se înduhovnicește cumva, cumva. Uitând că, pentru a înmulți azi pâinea, e nevoie de milă și caracter în împărțirea ei și nu de vreun adaos ceresc. Și că pâinea la care Hristos ne îndeamnă este cea care oferă viață veșnică întru scoaterea din rutină insipidă a vieților noastre. Fără a fi altfel decât atent la ei, Mântuitorul dă deoparte spectacularul la care Îl provoacă iudeii. Nu intră în jocul lor și nici nu îi sfidează. Aplică, zic, cea mai atentă metodă de propovăduire: punerea în situație. Îi vădește a fi „idolatri” față de acțiunile umane – Moise e profet dar și om – uitând de Dumnezeu care locuiește în făptuirea oamenilor, lecție grea la care a vrea să luăm aminte împreună. Două lucruri intuiesc iudeii. Că Hristos este măcar cât Moise și că între pâinea cea pieritoare și mana cerească e un pod de minune. Dar care, pentru ei eșuase doar într-un pod de semne, simplă aducere aminte. Ori Hristos le spune că Dumnezeu e viu. Că nu a încetat să le poarte de grijă și că nu le refuză pâinea ci le oferă, în plus, și Cerul în care pâinea ce le-o oferă să fie nutriment veșniciei. E o pâine ce se coboară din cer. Mai rămânea să le spună „și care acum vă vorbește” și poate ar fi înțeles că lucrarea cea mai de seamă a Fiului lui Dumnezeu era tocmai prezența Lui între oameni, în lume. Purtând cerul în Trupul Său ce se va da de hrană nouă spre izbăvire de moarte. 

Ar fi fost scandalos pentru iudei. Erau oameni simpli și desenau mântuirea în linii simple. Segmente de la A la B fără acolade ori arcuri de cerc. Fariseii o făceau, dar oamenii nu mai înțelegeau nimic din spusa lor. La fel și cărturarii ori saducheii. Primi îi sfidau prin literă, iar cei din urmă prin lipsa duhului, ucigând tocmai trupul la care ei țineau tare mult. Căci saducheii nu credeau în Înviere aducând argument tocmai perisabilitatea viermănoasă a durutelor noastre trupuri.  Hristos Domnul nu se așează între ei, ci deasupra lor, în Adevăr și Dragoste. Ce spune El este că lucrarea mântuirii nu-l exclude pe om ca atare și că rânduiala cerească rămâne în veac a hranei nu cu trupul morții ci cu Viața. 

Pentru noi, astăzi, surziți de zgomotul făcut de propria noastră alergătură pentru pâinea cea de toate clipele, cuvintele acestea vin din altă lume. Precum și vin. Vin din lumea în care cerul valorează mai mult decât pământul și grija de suflet mai mult decât săturarea trupului. Nu. Hristos nu e împotriva vieții trupului nostru. Ne învață în rugăciunea Tatăl Nostru să cerem pâinea cea de toate zilele iar aici să o prelungim pe aceasta cu deschiderea ei către cer. Identificând în Tatăl nu doar sursă de pâine, ci și de veșnicie. Priviți atent la noi acum. Ascultați-vă când depuneți CV-uri ori fișe sumative de carieră. Mereu spunem ce am făcut, ce am dres, cât suntem sau nu. Pentru că toți ne dorim o pâine mai bună decât pâinea bună pe care o avem. Greutatea este să vedem câtă Evanghelie încape în viețile noastre, câtă Evanghelie oferim celor din jur pentru ca să lărgim cerul în care suntem săturați de Dumnezeu pe veșnicie. 

Ori locul în care învățăm să „coacem” pâinea veșniciei este Biserica. Având ca piatră de vatră Evanghelia Domnului Hristos, care primește foc de coacere Focul Duhului Sfânt. Numai în Biserică frământătura dospită de iubirea Domnului Hristos se împlinește în Pâine cerească, adevărată, care leagă trupurile noastre de Cer. Să fim, așadar, grijulii să nu pierdem nici o fărâmitură din bucuria ei!