Loc şi timp în Stră … mutări (sau despre statornicia nestatorniciei)

Suntem nişte străini în această lume a stră ... mutărilor. Locul nostru este cerul iar timpul, veşnicia.

Pentru orice lucru este o clipă prielnică şi o vreme pentru orice mişcare de sub cersunt cuvintele Eclesiastului (cap. 3) lipite de aer, precum Adevărul de respiraţie.

De 25 de ani slujesc într-o parohie stră ... mutată. În timpurile grele ale anilor 1968-1972, oameni dragi si locuri largi au fost strămutate în alte realităţi, cele de azi. Oamenii nu s-au opus, dar îşi poartă în suflet dorul locurilor şi al stărilor de odinioară. Cu toţii suntem nişte strămutaţi. Unii realizează acest adevăr, alţii nu. Primii sunt o lume de învingători pentru că îşi propun ca ţintă finală a strămutării lor Mântuirea, ceilalţi sunt o lume de învinşi pentru că uită permanent de unde au plecat şi mai ales, încurcând drumurile, uită unde erau meniţi să ajungă. Îşi uită menirea, adică Mântuirea. Fiecare îşi poartă casa în suflet ca pe o biserică, dar trebuie să recunoaştem că de cele mai multe ori uităm de Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească. Dumnezeu niciodată nu uită.

Aici, în această lume a strămutărilor, totul parcă plânge, şi pomii şi casele şi uliţele şi Dunărea şi Nistru şi Tisa (de la Nistru pân’ la Tisa, tot românu’ plânsu-mi-s-a). Noi, oamenii, ne strămutăm permanent în această lume, rămânând străini unii de alţii, ca pietrele de apă. Suntem nişte străini strămutaţi, pipăim cerul, aerul cu mersul nostru, cu gândul, vrem uneori să ne atingem de Poala hainei lui Dumnezeu. Acesta este firescul vieţii şi motivul posibil al cozilor interminabile de la Sfintele moaşte. Ce sunt altceva moaştele de sfinţi, astăzi, decât Poala hainei lui Dumnezeu! Iată-L pe Dumnezeu îmbrăcat în sfinţii Lui. De aceea nu poate fi văzut. Dar poate fi sărutat, prin cele sfinte. Mergând cu Icoana Naşterii prin parohie, într-un an, o femeie a refuzat să o sărute, pe motiv de ...igienă. La Bobotează, era doar fiul acesteia acasă. L-am întrebat şi mi-a răspuns că mama este în spital, de la Crăciun. I-am spus, poate prea dur pentru înţelegerea lui: vezi, dacă ar fi sărutat Icoana, nu s-ar fi îmbolnăvit.

Zilele trecute, un bătrân m-a strigat din curtea bisericii: părinte, părinte, uitaţi Curcubeul! Parcă atunci descoperise cerul. A continuat arătându-mi în jos, cu mâna: uitaţi, cade în Dunăre, chiar unde a fost satul nostru. Unde o merge? N-am ştiut să-i răspund, nu ştiam de unde vine şi încotro merge Curcubeul, în scurta lui strămutare din cer. Mi-am amintit de întrebare lui Ilie Moromete: Nicolae, unde mergem noi, domnule? Mi-am mai amintit de un răspuns pe care l-am dat odată, născând nedumerirea. Eram în Vânju Mare, o localitate situată între Turnu Severin şi Calafat, prin anii 1988. Mă întorceam de la soţie, era profesor la liceul de acolo, trebuia să ajung la Craiova. Aveam două variante: să găsesc ocazie spre Severin, de unde aş fi luat trenul către Craiova sau să găsesc ocazie spre Craiova prin Calafat. Maşinile treceau cam la un interval de 20-30 minute. Era frig, îngheţasem. Am stat aproape 3 ore. Când se vedea venind vreo maşină dinspre Severin treceam şoseaua şi făceam semn, când venea dinspre Calafat, asemenea, invers. În apropierea locului era un depozit. Observându-mă şi analizându-mi strămutările, paznicul de la acel depozit s-a apropiat şi m-a întrebat sfios: Dumneata, nu te supăra, unde vrei să mergi? Răspunsul meu a fost simplu, atât de simplu încât pare şi azi de neînţeles (vorba lui Nichita): cum unde?, oriunde, nu contează. Sărmanul paznic al strămutărilor mele ... şi-a făcut cruce şi şi-a reluat locul. De-a lungul timpului mi-am dat seama cât de mult contează unde mergi.

Versetul Evanghelistului Luca, 16, 26: Şi peste toate acestea între noi şi voi s-a întărit prăpastie mare ca cei ce voiesc să treacă de aici la voi să nu poată, nici de acolo să treacă la noi, îmi naşte o cumplită întrebare, cum, sunt oare suflete care ar vrea să se strămute din Rai în Iad? Aici ştiu că sunt o mulţime de suflete care îşi pierd Mântuirea tocmai prin legarea de nestatornicia lumii. Poetul Boethius, în opera lui Mângâierile Filosofiei, scrisă acum un mileniu şi jumătate are câteva versuri edificatoare în acest sens: Când toate-n lume n-au statornicie, când neîntrerupt sunt trecătoare, să crezi în mincinoasa bogăţie, să crezi în bunuri pieritoate?! Statornică în lege, pe vecie, e doar a lumii nestatornicie (P.S.B. 72, p. 85).

Sunt convins că suntem nişte străini în această lume a stră ... mutărilor. Locul nostru este cerul iar timpul, veşnicia.

Citește alte articole despre: mântuire, statornicie, ajunul Crăciunului

De la același autor

Ultimele din categorie