Să intri turist și să ieși pelerin

Pe traseul lor, adesea pelerinii se intersectează cu turiştii. În fapt, există chiar un domeniu distinct, revendicat de turismul religios, dar care nu se suprapune decât în parte cu fenomenul pelerinajului. Deşi, uneori, au trasee comune şi se regăsesc într-un acelaşi spaţiu, pelerinii sunt uşor de delimitat de turiştii care păşesc, spre exemplu, pragul mănăstirilor. 

Perioada de vară, prin excelenţă una a concediilor, este perioada în care au loc cele mai multe pelerinaje. Pelerinajul este greu de prins într-o definiţie anume: este o invitaţie de a descoperi locuri încărcate de istorie şi artă creştină, şansă de a ne închina la sfinte icoane şi moaşte făcătoare de minuni, un prilej de a lua un sfat duhovnicesc de la părinţi îmbunătăţiţi sau, pur şi simplu, un mod de a ne manifesta, şi printr-o mişcare spaţială, nu doar interioară, drept fervenţi căutători de Dumnezeu. Este toate acestea la un loc şi mai mult decât atât. Orice pelerin autentic nu se poate întoarce acasă, dintr-un pelerinaj, decât mai bogat sufleteşte. Dar efectele benefice le poţi identifica nu doar în sfera strict religioasă. Sociologul Mirel Bănică, cercetător ştiinţific în cadrul Institutului de Istorie a Religiilor din cadrul Academiei Române şi autor al unei cărţi despre „Fenomenul pelerinajelor în România contemporană”, publicată chiar anul acesta de editura ieşeană Polirom, declara, într-un interviu recent, acordat „Suplimentului de Cultură”, că viaţa sa s-a schimbat după cinci ani de pelerinaj: „Am devenit mai răbdător, mai tolerant, am înţeles că România pe care o vedem la televizor nu este România profundă, am căpătat mai multă încredere în oameni şi am devenit pelerin, în sensul că pelerinajele dau mare dependenţă. Am devenit mai uman, cred, pe undeva, cu o mai mare înţelegere faţă de membrii propriului meu popor”. Şi, sunt convins că, abordări diferite, din alte perspective, ar putea identifica numeroase alte beneficii ale pelerinajului.

Pe traseul lor, adesea pelerinii se intersectează cu turiştii. În fapt, există chiar un domeniu distinct, revendicat de turismul religios, dar care nu se suprapune decât în parte cu fenomenul pelerinajului. Deşi, uneori, au trasee comune şi se regăsesc într-un acelaşi spaţiu, pelerinii sunt uşor de delimitat de turiştii care păşesc, spre exemplu, pragul mănăstirilor. Aceştia din urmă sunt, în genere, persoane fascinate de peisaj sau de frumuseţea unei picturi, iar relaţia lor cu biserica mănăstirii se consumă prin imortalizarea pe camera de filmat sau pe aparatul de fotografiat a clădirii, mai degrabă decât prin participarea la slujbele ce se săvârşesc într-un lăcaş de cult. Diferenţa dintre un pelerin şi un turist ar fi, pe scurt, aceea că pelerinul urmăreşte, în primul rând, edificarea spirituală, fiind purtat la drum de credinţa în (sau de dorul după) Dumnezeu, în timp ce turistul se rezumă la a vizita „obiectivul religios”, cu acelaşi interes pe care îl are şi faţă de alte obiective, cum ar fi Castelul Bran sau Palatul Culturii.

Deşi nu putem nega un impact financiar pozitiv, afluxul generat de turismul religios are şi un efect dăunător pentru mănăstirile care se străduiesc să păstreze pacea specifică unui loc închinat lui Dumnezeu. Şi, cu toate că există afişe care îndeamnă la o atitudine respectuoasă şi la o ţinută decentă, am văzut deseori turişti care fumau la poarta mănăstirii sau care erau nevoiţi să-şi acopere picioarele dezgolite de pantalonii sau de fustele scurte cu o bucată de pânză oferită la intrare de gazde. Sunt şi mănăstiri, cum e cazul la Sâmbăta de Sus, pe lângă care „au crescut” numeroase vile, moteluri, restaurante şi locuri de distracţie. De aceea, sunt şi călugări care se plâng că, deşi au intrat în monahism tocmai pentru a se retrage din lume, pentru a avea tihna necesară rugăciunilor şi nevoinţelor duhovniceşti, s-au trezit că vine lumea peste ei. Şi, nu este vorba doar de turişti. Uneori, şi afluxul prea mare de pelerini poate să fie un factor destabilizator pentru o obşte monahală. Astfel încât, în loc să se înduhovnicească închinătorii şi pelerinii, există un risc foarte mare să se secularizeze aşezămintele monahale, mai expuse afluenţei vizitatorilor.

E un pericol despre care se vorbeşte la sinaxele stareţilor şi stareţelor din eparhii sau la alte întruniri, unde se caută soluţii care să reducă impactul celor lumeşti asupra monahilor. Între posibilele măsuri care pot fi sau sunt deja luate se numără şi cele inspirate din Grecia, unde fie există o delimitare foarte strictă între spaţiul monahilor şi spaţiul în care li se permite accesul pelerinilor, fie există un program de vizitare foarte strict, accesul pelerinilor sau turiştilor fiind permis numai între anumite ore (cum este cazul mănăstirilor de la Meteora). Cu înţelepciune şi tact, sunt convins că astfel de măsuri (sau altele asemenea) vor fi luate şi la noi.

Nevoia de solitudine

De altfel, în privinţa aceasta, ca în toate cele ale vieţii unui creştin, model ne este Însuşi Mântuitorul. Citind Evangheliile, nu ai cum să nu remarci faptul că, adesea, Domnul se retrăgea în locuri pustii, alegând să fie complet singur, nici măcar cu ucenicii mai apropiaţi (este vorba despre Petru, Iacov şi Ioan, pe care ştim că îi lua lângă Dânsul în anumite situaţii, cum a fost şi pe Tabor). Faptul că mergea să propovăduiască „Vestea cea bună” prin cetăţi, făcea nenumărate vindecări şi izgonea demoni din persoanele posedate, că adesea învăţa mulţimi ce numărau şi câteva mii de oameni (cum a fost la înmulţirea pâinilor şi a peştilor în pustiu) ţinea de împlinirea unei misiuni. Pentru noi, oamenii, a venit pe pământ şi era firesc să fie alături de oameni, mai tot timpul celor aproximativ trei ani, cât a durat lucrarea aceasta. Dar, Dumnezeu fiind, ştia că firea omenească, pe care Şi-a asumat-o la Întrupare, are nevoie să fie întărită prin momente de rugăciune, în solitudine. Aşa încât şi noi, chiar dacă avem râvnă şi dragoste de a ajuta pe aproapele, nu putem să neglijăm faptul că „duhul este osârduitor, dar trupul este neputincios” (Matei 26, 41) şi, de aceea, ne întărim cu privegherea şi cu rugăciunea, intrând în cămara inimii noastre şi „închizând uşa” (Matei 6, 6) - adică izolându-ne fizic de semenii noştri (dar şi, conform tâlcuirilor patristice, „închizând” toate simţurile noastre). Acest lucru este valabil nu doar pentru călugări, ci şi pentru mireni. Dacă nu avem momentele noastre de „retragere” interioară, există riscul să ne risipim în cele din afară, să ne înstrăinăm de noi înşine şi să ne înlumim (adică secularizăm).

Pe de altă parte, dacă există pericolul acesta, al secularizării, mai ales pentru mănăstiri - ca ţinte ale turismului şi ale pelerinajelor -, să nu uităm şi de şansa pe care o au aceste sfinte aşezăminte. Faptul că lumea vine într-un spaţiu monahal, fie şi din raţiuni turistice, e un lucru pozitiv. E un excelent prilej ca, prin exemplul personal, prin dialogurile purtate cu vizitatorii, monahii să poată contribui la apropierea laicilor de Biserică. Trebuie să fii de piatră ca să nu pleci schimbat sau măcar impresionat, cât de puţin, de un cuvânt spus din inimă, de o atitudine smerită sau de o ospitalitate oferită cu multă dragoste.

Aş evita, aşadar, să fac o împărţire foarte categorică între pelerini şi turişti. Aş spune mai degrabă că există pelerini şi potenţiali pelerini. Decât să frecventeze locuri unde să le fie alimentate patimile şi să fie expuşi la lucruri imorale, evident că e mult mai folositor ca aceşti oameni să intre în lăcaşuri de cult şi să întâlnească persoane ce şi-au dedicat viaţa lui Dumnezeu. Şi, dacă un suflet dintr-o mie ar intra turist şi ar ieşi pelerin dintr-o mănăstire şi tot ar merita riscul şi efortul pe care le presupune deschiderea către această categorie de vizitatori.

De la același autor

Ultimele din categorie