Urechi și inimă de pipăit

Puncte de vedere

Urechi și inimă de pipăit

    • Urechi și inimă de pipăit
      Urechi și inimă de pipăit

      Urechi și inimă de pipăit

Dacă ar fi ales „tupeul” adolescentului Toma, şi nu pe cel al băieţilor şi fetelor din revista Bravo sau de la MTV, dacă ar fi plecat în explorarea Bisericii şi a adevărului Evangheliei înainte de căutarea succesului financiar, sentimental sau profesional, tinerii de azi n-ar fi plini de nebunie şi deznădejde, cu sufletele şi cu trupurile îmbolnăvite de experienţe, substanţe şi idei halucinogene de toate felurile.

„…ce am privit şi mâinile noastre au pipăit despre Cuvântul vieţii - şi Viaţa s-a arătat şi am văzut-o…” (I Ioan 1, 1-2)

 

Într-o seară, târziu, un tânăr se întoarce furios acasă de la o dezbatere publică. Organizată de o asociaţie studenţească, întâlnirea fusese un prilej de aprinse discuţii politice şi religioase. Tânărul care tocmai a intrat în camera lui de student şi s-a apucat să scotocească frenetic prin bibliotecă după Noul Testament, are o solidă formaţie ştiinţifică, e un medicinist pasionat de ştiinţele exacte. Răsfoind nerăbdător cartea, caută argumente împotriva celor afirmate despre IISUS de studenţii creştini. Se aşează la birou. Şi se hotărăşte repede să înceapă cu Evanghelia lui Marcu; a observat că aceasta e cea mai scurtă.

După propria-i mărturisire, după primele cuvinte ale Evangheliei, a simţit deodată, dincolo de masa la care se aşezase, fără putinţă de tăgadă, mai reală decât cea a lumii şi a propriei persoane, prezenţa lui Iisus. Într-o clipă, cu toată fiinţa lui, a cunoscut că Hristos este adevărat şi viu.

Căutând argumente împotriva existenţei Fiului lui Dumnezeu, ca şi Saul din Tars altădată, acest tânăr orgolios s-a apropiat, cu adevărat, de Iisus până s-a întâlnit cu El. Ca şi cum, urmărind rândurile scrise de evanghelistul Marcu, s-a trezit deodată, cu degetul, pe Iisus. Aşa se năştea, prin cuvintele Evangheliei, „pipăite” cu sete, dintr-un student rus refugiat la Paris din calea revoluţiei bolşevice, viitorul mitropolit Antonie Bloom, unul dintre cei mai mari predicatori ortodocşi ai sec. XX.

Azi, la uşile duhovnicilor, tot mai mulţi tineri cu minţile şi inimile zdrobite caută alinare şi vindecare. Sunt tinerii care nu L-au căutat pe Iisus când erau sănătoşi şi puternici: nici măcar ca să-L conteste, să-I verifice povestea, să-I încerce cuvintele şi viaţa cu minţile şi inimile lor. Sunt apoi şi tinerii care au crezut că Evanghelia este o filozofie sau o religie printre multe altele, nu o întâlnire, cu toată fiinţa, chiar şi cu sângele şi trupul, cu Dumnezeul Cel viu. Şi, din această absenţă a trupului lor în întâlnirea cu Dumnezeu, au căutat împlinirea trupească în desfrâu. Astfel că azi, ca şi pentru femeia cu scurgere de sânge din Evanghelie (o hemoragie cu rădăcini într-un eros deviant, un cancer de col uterin avant la lettre), pentru cei mai mulţi dintre ei, Iisus e ultima uşă la care au ajuns să bată în căutarea tinereţii lor batjocorite, distruse şi risipite. Sufletele şi trupurile lor sunt pline, din creştet până-n tălpi, de rănile pe care şi le-au făcut crezând „evanghelia” societăţii de consum şi cunoscând favorurile acestei Mari Curve apocaliptice care este lumea contemporană.

Trupul lumii „civilizate” e mâncător de oameni, mai ales de trufandale, adică de oameni tineri. Te îmbrăţişează ca să te digere. E un balaur cu milioane de capete şi guri nesăţioase care înşfacă şi sfâşie sufletele aflate sub anestezia ideologiilor sau a divertismentului. O fiară perversă care înghite sufletele fetelor folosindu-se de trupurile băieţilor; şi trupurile fetelor folosindu-se de sufletele băieţilor. O lume ce ne face permanent complici la genocidul sufletesc global, la disperarea care ne umple astăzi vieţile ca un ultim totalitarism… Suntem neîncetat şi din toate părţile, cultural, social, politic aţâţaţi să ne construim un viitor luminos împingându-ne unii pe alţii în focul iadului. Cel mai adesea printr-o indiferenţă camuflată în superlative ale ipocriziei de genul „toleranţă” ori „drepturile omului”.

În toate icoanele care îl reprezintă, Apostolul Toma are înfăţişarea unui tânăr, a unui adolescent. Dacă ar fi ales „tupeul” adolescentului Toma, şi nu pe cel al băieţilor şi fetelor din revista Bravo sau de la MTV, dacă ar fi plecat în explorarea Bisericii şi a adevărului Evangheliei înainte de căutarea succesului financiar, sentimental sau profesional, tinerii de azi n-ar fi plini de nebunie şi deznădejde, cu sufletele şi cu trupurile îmbolnăvite de experienţe, substanţe şi idei halucinogene de toate felurile.

Dacă am avea urechi de pipăit cuvintele Evangheliei, dacă am avea inimă de pipăit rănile Crucii, dacă am avea minte de pipăit lumina Taborului, dacă am avea, într-un cuvânt, o fiinţă însetată până la ultimul fir de păr de cunoaşterea adevărului evanghelic, am experimenta, ca şi Toma, la modul absolut, lipsită de orice echivoc, realitatea Învierii lui Hristos: ca pe arvuna propriei noastre învieri.

Dar carnea şi sângele nostru, otrăvite de păcate, mint. Pentru a pipăi Învierea ai nevoie de alt trup şi alt sânge, care să spună adevărul. Ai nevoie de Trupul şi Sângele cu care Adevărul a trăit: cu care Adevărul a învins minciuna şi moartea. De aceea, adevărata şi deplina credinţă în Înviere creşte în noi din împărtăşirea cu Trupul şi Sângelui Celui Înviat. Cu acestea sufletul nostru poate pipăi Împărăţia Cerurilor încă din acestă viaţă.

***

”Dacă mărturia apostolilor ne dă cunoștința Învierii lui Hristos ca un fapt exterior nouă și siguranța că dacă El a înviat și noi vom învia, Euharistia ne face să avem în noi înșine Învierea lui Hristos ca putere care ne conduce spre înviere...” (Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae - Teologia Dogmatică Ortodoxă, volumul 3 - pg.56)