„Punctele de sudură” ce fac o căsnicie fericită

Familie

„Punctele de sudură” ce fac o căsnicie fericită

    • „Punctele de sudură” ce fac o căsnicie fericită
      „Punctele de sudură” ce fac o căsnicie fericită

      „Punctele de sudură” ce fac o căsnicie fericită

Nunta în sine este, prin taina Sfintei Cununii, cel mai puternic punct de sudură.

E bine să spunem că mai multe puncte de sudură fac o căsnicie fericită, pe care toată lumea şi-o doreşte, iar urările sunt aşa: „Îţi doresc căsnicie fericită!”. Altă dată le spunem „Casă de piatră!”, adică solidă, rezistentă, considerând căsnicia ca pe o casă. Prietenia dintre un băiat şi o fată este un punct al sudurii, iar înţelegerea care urmează acestei prietenii, hotărârea lor de a trăi împreună este alt punct de sudură. Mergerea la părinţi, prezentarea la părinţi a băiatului, respectiv a fetei, vizitele părinţilor, cuscrilor, sunt alte puncte de sudură. După aceea nunta în sine este, prin taina Sfintei Cununii, cel mai puternic punct de sudură. Urmează un alt punct, noaptea nunţii, de care foarte puţini vorbesc. Nici oamenii de ştiinţă, nici biserica nu tratează cu toată seriozitatea lucrurile acestea.

Mai urmează apoi, „lună de miere”, pe care apoi tot din păcatul nebuniei vieţii de care am spus nu mai e lună, e săptămână şi nici atât măcar. După aceea urmează anul, sau primii ani de căsnicie, care înseamnă sudura puternică. Pentru că oamenii se îndrăgostesc, iubesc şi iar se îndrăgostesc, şi iar iubesc, periodic. Ştiţi teoria asta. Fără aceste suduri cu atenţie urmărite, căsnicia nu poate să fie fericită şi ne dorim noi aşa de mult o căsnicie fericită. Uneori fetele întârzie să se mărite pentru că tot gândesc cum să fie căsnicia fericită. De aceea unele fete şi unii băieţi întârzie. Pentru că tot îşi fac planuri, tot gândesc: „Cum să fac să fie căsnicia mea fericită”. Deci vom spune că prin Taina Cununiei se împărtăşeşte puterea lui Dumnezeu, harul Duhului Sfânt celor doi pentru a putea vieţui împreună. Acolo ne rugăm: „Dă Doamne ca robul tău acesta să îi fie cap soţiei sale, precum şi roaba aceasta să fie supusă bărbatului său” lucru adesea neînţeles nici de mire, nici de mireasă, pentru că a fi „cap” este un dar. Nu poţi să fii cap oricum aşa, este un dar de la Dumnezeu, iar a fi supusă (nu în sensul robiei, bineînţeles) este tot un dar şi este diplomaţia cu care de fapt femeia conduce casa, conduce familia.

(Părintele Nicolae Tănase, Soțul ideal, soția ideală, Editura Anastasis, Sibiu, 2011, pp. 98-99)