Psalmul 103, de la începutul Vecerniei („Binecuvântează, suflete al meu, pe Domnul”), vorbeşte despre creaţia lumii, despre frumuseţile şi complexitatea firii, aşa cum se arătau toate, în momentul în care abia ieşiseră din mâinile Creatorului. Cele făcute de Dumnezeu erau într-o armonie perfectă („bune toate” Facere, I, 31). Psalmul amintește, de asemenea, despre purtarea de grijă a lui Dumnezeu faţă de făpturile Sale, încă de la început.

În special pentru versetele 20 şi 21, care se repetă la sfârşit, psalmul a fost consacrat ca fiind specific slujbei de seară - întrucât acestea vorbesc despre apusul soarelui şi lăsarea întunericului: „Soarele şi-a cunoscut apusul său; pus-ai întuneric şi s-a facut noapte”. Rolul întunericului este arătat chiar în psalm: pentru ca fiarele să iasă şi să ceară mâncarea de la Creator, iar apoi să revină la odihnă, în culcuşurile lor.

În urma relatărilor din referatul biblic al creaţiei, Biserica a găsit de cuviinţă ca acest psalm să fie introdus în cult, într-o slujbă care marchează începutul unei noi zile. De aici şi denumirea de psalmul introductiv sau începător al Vecerniei şi, în acelaşi timp, al zilei - întrucât ziua liturgică începe o dată cu Vecernia.