Printre lucrurile despre care ați vorbit, cel mai dificil mi se pare acela de a-ți depăși frica de rușine. Aceasta încerc să fac și eu în parohia mea. Oamenii nu vin la spovedanie chiar dacă sufletele le sunt încărcate și chiar dacă acest lucru îi înnebunește, din pricina faptului că nu pot să-și depășească rușinea asumării propriilor păcate. Ce putem face în acest sens?

Cred că puterea de a suporta rușinea este un dar de la Dumnezeu. Când eram duhovnic tânăr și neexperimentat părintele Sofronie mi-a spus să-i încurajez pe tineri să spovedească mai ales lucrurile de care le este rușine, căci, dacă se deprind cu acest lucru, rușinea se va transforma în putere de luptă contra patimilor și vor fi stăpânii acestora.

Tocmai acest lucru s-a întâmplat cu Zaheu vameșul. El a suportat de bunăvoie rușinea și Domnul, care era în drum spre Ierusalim pentru a suferi rușinea Crucii, l-a văzut pe Zaheu acceptând rușinea pentru El și S-a recunoscut în el. Zaheu s-a așezat parcă în mod profetic în calea lui Hristos, pe drumul Crucii, și tot într-un mod profetic, în inima lui Zaheu s-a aprins taina Crucii și Învierii lui Hristos. Inima lui s-a lărgit și astfel a reușit să pătrundă puterea credinței. Hristos ne-a mântuit prin rușinea Crucii, iar atunci când noi suferim rușine pentru El, consideră aceasta ca o recunoștință, și, la rândul său, ne dăruiește harul Său care ne reconfigurează viețile.

Exact același lucru se întâmplă și la spovedanie. Cei care cred cu sinceritate și își asumă păcatele se regenerează. Dar cei care dau din umeri și spun „n-am făcut nimic grav, doar lucruri obișnuite” aceia nu suportă nicio rușine, iar inima lor rămâne de marmură. În schimb, la cei care, cu rușine și cu inima înfrântă își dezvelesc sufletele și le pun dezgolite de patimi înaintea lui Dumnezeu și înaintea unui muritor, rușinea le atinge cu adevărat inima, o smerește și o aduce la suprafață. Aceasta deschide astfel  inima pentru a primi harul transformării și al mângâierii.

Vedem aceasta în viața multora dintre cei care vin la noi: cu cât rușinea pe care o poartă cu smerenie este mai mare, acuzându-se înaintea lui Dumnezeu, cu atât mai mult har primesc pentru a-și transforma viețile și pentru a pune început bun.

Arhimandritul Zaharia Zaharou