Cel ce iubește pe vrăjmașul său și îi face bine, îl luminează pe cel orb – nu pe cel orb trupește, ci pe cel care are mintea oarbă. Nimic nu întunecă atât de mult ochii minții ca mânia și furia. Sunt mult exemple în care oamenii, în mânia lor, s-au purtat asemenea unor copii nesăbuiți; așa, de exemplu, în viețile sfinților mucenici citim că unii călăi, care îi dădeau pe creștini la fiare sălbatice, au omorât chiar fiarele, deoarece ele nu vroiau să se atingă de mucenici. De aici reiese clar că omul, la mânie, este chiar nebun și foarte asemănător orbului, căci el însuși nu știe unde merge și ce face.

Ce leac poate vindeca o asemenea orbire? Această putere o au nerăutatea și iubirea, de asemenea, puternică este binefacerea celui asupra căruia se mânie degeaba cel ce se supără. Căci atunci când vede că la mânia lui nu i se răspunde cu mânie, ci, dimpotrivă, i se arată iubire, și răul este biruit cu binele, mâniosul încetează să se mai mânie și se rușinează singur, conștientizând păcatul său și, în același timp, nevinovăția aproapelui său; așa s-a întâmplat între Saul cel plin de mânie și David cel nevinovat. De aceea, cine îl iubește pe vrăjmașul său, este un făcător de minuni care îi luminează pe cei orbi.

(Sfântul Dimitrie al Rostovului, Viața și omiliile, Editura Egumenița, Galați, p. 52)