Învierea a confirmat că Iisus a fost Fiul lui Dumnezeu Cel Întrupat. Dacă ne încredințăm martorilor învierii lui Hristos, atunci relatările lor istorice funcționează într-adevăr ca o Evanghelie: vestesc bucuria cea mare. Pentru că înainte de toate, Dumnezeu atunci încetează să fie un sens abstract, ipotetic și o putere superioară inaccesibilă.

Dumnezeu are nume, este Persoană, existență personală. Rămâne negrăit și necuprins ca fire sau esență, dar se face accesibil direct, prin experiența relației dintre lucrările Lui (creative și istorice), care descoperă și desemnează alteritatea Sa personală.

Dacă Învierea este un eveniment real, atunci Hristos este Dumnezeu și Om, în mod deplin. Acest lucru înseamnă că Dumnezeu Cel necreat și omul creat pot să aibă un mod comun de existență, liber de granițele firii lor create și necreate: modul existenței personale.

Este cu putință ca și omul să existe prin Înviere, să-și înveșnicească existența sa stricăcioasă ca o libertate personală din fire.

Aceste concluzii evanghelice despre mărturia Învierii pot, fără dificultate, să devină ideologii sau psihologii. Este însă cu putință și să fie reconfirmate experimental, prin situarea practică în modul eclesiastic al existenței, ca Trup al Bisericii.

Acest Trup, oricum ar funcționa, se alcătuiește nu pe baza „convingerilor comune” sau a calității morale uniforme, ci pe prioritatea absolută a unei experiențe practice. Practica tinde să impună progresiv iubirea, ca mod de existență și viață. Nu trebuie ca omul să existe și să iubească, ci să existe pentru că iubește în măsura în care o face. Să-și tragă existența nu din fire, ci din relație.

(Arhimandritul Timotei Kilifis, Hristos, Mântuitorul nostru, Editura Egumenița, 2007, pp. 213-214)