Odată, eram mâhnit din cauza a niște observații și mustrări pe care le primisem, fără să înțeleg în sinea mea că eram de vină.

– De ce, Părinte, mă tot mustră întruna? Zilele astea, Bătrânul îmi face observație pentru toate fleacurile. Mereu primesc lovituri, tocmai când cred că am făcut bine, și mă întristez foarte. Trăiesc mereu cu teama că în orice clipă o să mă mustre iar.

– Măi, toate acestea sunt să te sfințească, iar tu le dai cu piciorul? Ce zici că-ți spune Bătrânul tău?! Să fi stat tu la Kavsokalivia! M-a luat odată așa un dor de părinți și le-am spus și Bătrânilor mei. Prima dată, m-au întrebat: „Cum te simți, copilul meu?”.  „Bine, dar sunt foarte trist.” „Bine, măi, dar pe noi ne-ai întrebat dacă suntem mulțumiți?” „Mă iertați! Totuși, eu mă simt foarte nemulțumit. Mă rog lui Hristos să mă îndrept, ca să fiți și cuvioșiile voastre mulțumiți.” Pe drum, nu aveam binecuvântare să vor­besc cu nimeni. Doar „Binecuvântați!” și-atât... Mai târziu, am aflat că erau foarte aspri. Nimeni nu rezista lângă ei, toți plecau. Mie, însă, mi s-au părut buni. Și mă mâhneam că nu aveam greutăți de înfruntat.

(Părintele Porfirie, Antologie de sfaturi și îndrumări, Editura Bunavestire, Bacău. pp. 195-196)