Rădăcinile așezării monahale de la Durău
Cu o vechime de aproape patru veacuri, Mănăstirea Durău a ființat în atmosfera de sfințenie creștină cu care au aureolat Ceahlăul sihăstriile, schiturile și mănăstirile din jur. Încă de la întemeiere, ea se înscrie între micile schituri, retrase în zone greu accesibile, cărora le datorăm statornica și profunda trăire isihastă care a rodit în spiritualitatea, dar și în viața socială și politică a poporului român.
De-a lungul timpului, Muntele Ceahlău a fost înconjurat, pe toți versanții săi, de schituri, sihăstrii și mănăstiri, dar latura sa nordică a fost privilegiată din acest punct de vedere. Motivele? Relieful este mai prielnic și aici se deschide singurul drum practicabil către culmile muntelui. În vechime, tot aici era croită cărarea printre munți, dinspre Transilvania spre Moldova, drum care la întâlnirea cu albia Bistriței se răsfira într-un evantai de poteci către Mănăstirea Neamț și spre mai multe așezări omenești din zonă.
Mănăstirea Durău este așezată la poalele versantului nord-vestic al Ceahlăului. Numele său vine de la pârâul Durău sau Duruit (acest ultim nume apare într-un document emis la 1638, în cancelaria lui Vasile Lupu), pârâu care coboară din munte și îmbrățișează poiana în mijlocul căreia se înalță mănăstirea.
Potrivit tradiției, aici a ființat încă din vechime o obște de monahii, astfel că la începutul secolului al XVII-lea găsim la Durău schitul maicii Mariana sau Melania, „fiică de domn din Iași”, nepoata de frate a lui Vasile Lupu, cel care va aduce la Iași moaștele Sfintei Cuvioase Parascheva. Împreună cu ucenicele sale, cuvioasa va ridica aici o bisericuță din lemn cu hramul Bunei Vestiri, în care se vor nevoi pe parcursul a zeci de ani.
