Păcatul, spune Avva Dorothei, are două laturi: una este alcătuită de faptele păcătoase, cealaltă – de patima păcătoasă. Patima slujeşte drept izvor şi pricină a faptelor păcătoase, iar faptele sunt odraslă a patimii, prin care aceasta se vădeşte.

Când cineva se lasă de faptele păcătoase şi pătimaşe, păcatul – altfel spus lumea – se răstigneşte faţă de el, iar când cineva stinge şi dezrădăcinează în sine însăşi patima păcătoasă, şi el se răstigneşte faţă de păcat, altfel spus faţă de lume. Astfel, de pildă, când cineva se lasă de baluri, de chefuri, de teatre, aşa încât nimeni nu îl vede vreodată făcând vreun lucru necuviincios ori în vreun loc necuviincios, când toţi îl află totdeauna serios şi fără lipsuri din punct de vedere moral, atunci păcatul – altfel spus lumea – a murit pentru el – altfel spus s-a răstignit faţă de el – cu această parte a sa. Dar totodată încă nu se poate spune că şi el s-a răstignit faţă de lume – altfel spus faţă de păcat – pentru că deşi cu trupul nu face acele fapte şi nu este în acele locuri, poate fi acolo cu mintea şi cu inima.

De pildă, nu este la teatru cu trupul, dar se poate gândi la el şi poate spune cu părere de rău: „ce bine ar fi să fiu acolo!” Nu este la chefuri, dar gândul lui poate găsi plăcere în ele şi le poate dori. În toate aceste cazuri şi în cele asemenea lor, deşi păcatul şi lumea s-au răstignit faţă de el, el încă nu s-a răstignit faţă de păcat şi faţă de lume încă le iubeşte, încă le doreşte şi se îndulceşte de ele. Iar dacă se înfrânează de la faptele păcătoase, face asta fie pentru că n-are bani, fie pentru că se teme de cineva, iar nu pentru că n-ar iubi păcatul şi lumea…. Aşadar, trebuie nu numai să ne lăsăm de faptele pătimaşe şi păcătoase, ci şi să biruim şi să stingem înseşi patimile, încât să nu ne mai gândim la nici un fel de lucruri şi de fapte pătimaşe şi să nu ne mai îndulcim de ele.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Răspunsuri la întrebări ale intelectualilor, vol. 2, Editura Cartea Ortodoxă, 2007, pp. 99-100)