„Cel ce s-a pregătit de curând pentru nevoinţele evlaviei şi începător în războiul cu patimile, toată bătălia şi-o poartă împotriva duhului iubirii de plăcere şi se oşteşte cu putere împotriva lui prin toată greaua pătimire. El îşi usucă trupul prin foame, culcare pe jos, privegheri şi rugăciuni de toată noaptea, iar sufletul şi-l frânge prin amintirea pedepselor din iad şi prin cugetarea la moarte. În sfârşit, inima şi-o curăţeşte de întinăciunea însoţirilor şi învoirilor prin lacrimi de pocăinţă. Cel ce a înaintat cu nevoinţa de la început spre mijloc şi şi-a şters sudorile luptei împotriva duhului iubitor de plăcere cu buretele primei nepătimiri, şi a început de curând să privească cu ochii descoperiţi esenţele lucrurilor, ridică armele credinţei împotriva duhului necredincioasei iubiri de argint. Cel ce a trecut mijlocul prin vedere sufletească şi prin nepătimire şi s-a ridicat peste înşelăciunea simţirii legate de lume, şi a pătruns de curând cu raţiunea cunoştinţei şi a înţelepciunii ipostatice a lui Dumnezeu în întunericul cunoştinţei de Dumnezeu, ridică, cu puterea smeritei cugetări, armele împotriva duhului iubirii de slavă” (Cuviosul Nichita Stithatul).

Iată deci, ordinea în care se cer aplicate procedeele psihoterapeutice recomandate de Sfinţii Părinţi.

(Mitropolit Hierotheos Vlachos, Psihoterapia ortodoxă: știința sfinților părinți, traducere de Irina Luminița Niculescu, Editura Învierea, Arhiepiscopia Timișoarei, 1998, pp. 325-326)