Recitiţi Evanghelia. Oameni mult mai mari decât noi au şovăit să-L primească pe Hristos. Aduceţi-vă aminte de sutaşul care-L ruga pe Hristos să-i vindece sluga, Hristos îi răspunde: “Am să viu!”. Dar sutaşul exclamă: “Nu! Spune doar un cuvânt şi sluga mea se va vindeca”. Facem şi noi la fel? Ne îndreptăm noi spre Dumnezeu pentru a-I spune: “Nu Te arăta mie în chip văzut! Îmi e de ajuns să spui un cuvânt şi sunt sigur că vei fi ascultat. Deocamdată nu cer mai mult”. Priviţi pe Petru în barca sa. Cum, după pescuitul miraculos cade în genunchi şi strigă: “Depărtează-Te Doamne, sunt un păcătos!”. Cuprins de un sentiment de umilinţă, el roagă pe Hristos să se depărteze şi se simte umil pentru că a descoperit dintr-odată măreţia lui Hristos. Ni se întâmplă oare vreodată aşa ceva?

Când citim Evanghelia şi când chipul lui Hristos ni se impune în maiestatea Sa, când ne rugăm şi când ne dăm seama de măreţia, de sfinţenia lui Dumnezeu, ni se întâmplă oare să spunem: “Nu sunt vrednic să te apropii de mine!”. Las la o parte numeroasele cazuri în care ar trebui să ne dăm seama că Dumnezeu nu poate veni la noi pentru că noi nu suntem acasă să-L primim. Noi aşteptăm ceva de la El, nu Îl aşteptăm pe El! E oare aceasta o relaţie? Ne comportăm oare astfel cu prietenii noştri? Căutăm noi oare ce ne aduce prietenia nouă, sau căutăm pe prietenul la care ţinem? Ne comportăm noi astfel cu Domnul?

(Antonie Mitropolit de Suroj, Şcoala Rugăciunii, Sfânta Mănăstire Polovragi, 1994, p. 22)