„Și Domnul Dumnezeu, Care făcuse din pământ toate fiarele câmpului și toate păsările cerului, le-a adus la Adam, ca să vadă cum le va numi; așa că toate ființele vii să se numească precum le va numi Adam” (Facerea, 2,19). În atribuțiile stăpânirii, omul numește și decide – concentrând într-un nume drepturile și obligațiile fiecărei ființe vii.

Domnul Dumnezeu le-a adus la Adam. Capitalul ființelor vii, animalele domestice care pot fi de ajutor în lucrarea pământului, animalele cu rol de armonizare a ecosistemului, cele ce pot constitui prilej de relaxare și bucurie recunosc și înțeleg misiunea. La acel moment, animalele și păsările nu constituiau sursă de hrană pentru oameni.

Dumnezeu îl sprijină pe Adam, făcându-i cunoscută plenar resursa vie și vrea „să vadă cum le va numi”, garantându-i încrederea în știința și cunoașterea ce i-au fost transmise, prin suflarea de viață.

Adam le numește după știința lui. Prin numele dat tuturor ființelor vii, Adam stabilește, după intuiția și cercetarea lui, caracteristicile, însușirile și rolul fiecărei ființe vii. „Și a pus Adam nume tuturor animalelor și tuturor păsărilor cerurilor și tuturor fiarelor sălbatice” (Facerea, 2, 20). Adam, prin punerea numelor, creează o știință complexă, alcătuită din multe ramuri interdependente. Etimologia, biologia și matematica necesară evidențierii numerice a ființelor vii, acestea sunt trei prime științe care apar odată cu numirea obiectului cercetării.

Adam era înzestrat cu toate atributele cunoașterii. Etimologia numelor ființelor vii nu are la bază un simplu joc de cuvinte, ambiguu sau bazat pe o primă cunoaștere sau impresie vizuală. Prin cunoașterea sa, Adam descrie ființa prin punerea numelui. De asemenea, face asocieri, incluzându-le în specii și familii.

Calitatea cunoașterii la Adam este sublimă. El nu cunoștea nici binele, nici răul, pentru a fi analitic. Adam Îl cunoștea pe Dumnezeu, se cunoștea ca fiind din Dumnezeu, era de-ajuns pentru a genera o cunoaștere deplină asupra tuturor ființelor vii aduse la el. Ca să îndeplinească practic funcțiile stăpânirii, Adam relaționează cu animalele și păsările, proiectând, atribuind și planificând prin nume inclusiv sensurile rolului și rezultatelor așteptate.

Din punct de vedere al abordării manageriale, numirea reprezintă una dintre primele sarcini după preluarea oricărei funcții de conducere. Prin prezentarea tuturor ființelor vii în fața lui Adam, Dumnezeu îl asigură pe acesta că are toate resursele vii la dispoziție, pentru a-i fi de folos. Prin numire, Adam instrumentează și o funcție exploratorie de cercetare a abilităților, de aceea observă că „nu s-a găsit ajutor de potriva lui” (Facerea, 2, 20).

Adam este conștient de superioritatea și misiunea sa, ierarhizează animalele și păsările, dar nu își găsește încă o ființă egală la nivel de asemănare, rang, cunoaștere, exigențe și complementaritate în comunicare și decizii.