Cum putem noi, oamenii, să învățăm iubirea?

Învăţăm iubirea nu prin silogisme, reflecţii, analiză, ci prin imitarea acestui mod de existenţă înfăptuit de Dumnezeu. Noi încercăm să realizăm acelaşi mod de existenţă. Desigur, suntem făpturi create, natura noastră este limitată, avem nevoie de aceste silogisme, de aceste analize, însă avem nevoie să învăţăm în permanenţă că toate acestea nu sunt suficiente pentru a ne oferi cunoştinţa adevărului iubirii. Ne trebuie o cale, o lucrare reală: Sfântul Ioan ne spune: „Cel ce nu iubeşte nu L-a cunoscut deloc pe Dumnezeu, căci Dumnezeu este Iubire”.

Ce este iubirea? Mai mult decât un tip de sentiment la care se referă comportamentul uman pe plan moral, este limbajul Bibliei, adică expresia experierii ecleziale, care ne dă o perspectivă cu totul diferită interpretării iubirii. Este o perspectivă ontologică, aşa cum o numim în limbajul teologiei academice. Cuvântul iubire defineşte, înainte de toate, un mod de existenţă, iar nu un mod de comportament, o emoţie, un sentiment individual faţă de ceilalţi – ci, mai curând, un adevărat mod de existenţă.

Noul Testament dă o definiţie a lui Dumnezeu, prin cuvintele Sfântului Ioan Evanghelistul: „Dumnezeu este Iubire” (1 Ioan 4, 8). Să descifrăm această frază. „Dumnezeu este Iubire” înseamnă că iubirea nu e o calitate morală a lui Dumnezeu. Să nu interpretăm iubirea făcând referire la dumnezeieştile energii, ale acţiunilor lui Dumnezeu în istorie. Iubirea este tocmai definiţia însăşi a lui Dumnezeu. Ea precizează exact modul de existenţă a lui Dumnezeu. Dumnezeu există ca iubire. Această frază conţine toată teologia trinitară, teologia libertăţii.

Dumnezeu nu este o esenţă, ci realitatea unei Persoane, a Persoanei Tatălui Care, în chip liber, prin propria voie, pentru a exista, Îşi realizează Fiinţa, esenţa, prin Naşterea lui Hristos şi prin Pogorârea Duhului Sfânt. Modul Lui de existenţă, Iubirea, este alegerea Lui veşnică. Este biruinţa libertăţii.

Învăţăm iubirea nu prin silogisme, reflecţii, analiză, ci prin imitarea acestui mod de existenţă înfăptuit de Dumnezeu. Noi încercăm să realizăm acelaşi mod de existenţă. Desigur, suntem făpturi create, natura noastră este limitată, avem nevoie de aceste silogisme, de aceste analize, însă avem nevoie să învăţăm în permanenţă că toate acestea nu sunt suficiente pentru a ne oferi cunoştinţa adevărului iubirii. Ne trebuie o cale, o lucrare reală: Sfântul Ioan ne spune: „Cel ce nu iubeşte nu L-a cunoscut deloc pe Dumnezeu, căci Dumnezeu este Iubire”. Noţiunea noastră de Dumnezeu descoperă ea oare evidenţă sau înţelegere? Noi nu Îl cunoaştem pe Dumnezeu. Sfântul Ioan repetă aceasta ceva mai târziu, zicând: „Cel ce zice că-L iubeşte pe Dumnezeu, când de fapt nu Îl cunoaşte, însă nu-şi iubeşte aproapele, exprimă o contradicţie” (cf. 1 Ioan 4,20). Sfântul Ioan ne asigură că noi nu Îl cunoaştem pe Dumnezeu. Încercăm să-L cunoaştem pe Dumnezeu prin experienţa iubirii noastre pentru apropiaţii noştri, fraţii noştri, surorile noastre. „Dacă cineva zice: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăşte, mincinos este!” Dumnezeu nu este produsul unei ideologii. Dumnezeu nu este o noţiune metafizică. Biserica a arătat că, pentru a ajunge la cunoaşterea lui Dumnezeu, calea este cea a unei iubiri reale, zilnice, continue.

Sfântul Pavel, în prima epistolă către Corinteni, spune că iubirea este mai mare decât credinţa (cf. 1 Corinteni 13, 13). Cu adevărat, credinţa nu corespunde unor convingeri individuale, unor certitudini intelectuale. Termenul de credinţă, în experierea eclezială, păstrează sensul primar al termenului grecesc (pistis) care înseamnă „încredere”. Am încredere, mă dăruiesc cuiva. Iubirea este mai mare decât această încredere. Încrederea, oarecum, este pentru a pune început. Iubirea este o plinire care nu are limite.

O altă frază a Sfântului Ioan m-a impresionat mult: „Cel ce se teme nu este desăvârşit în iubire” (cf. 1 Ioan 4,18). Iubim, pentru că El ne-a iubit Cel dintâi. Frica este potrivnică iubirii. Astfel, cunoaşterea la care ajungem prin iubire are o calitate cu totul diferită de ceea ce Sfântul Pavel numeşte ştiinţă: „Ştiinţa se va sfârşi, dragostea nu va cădea niciodată” (cf. 1 Corinteni 13,8-9). Iubirea nu se sfârşeşte la limitele unei legi sau unor obligaţii reprezentate de-o lege pentru a noastră purtare. De aceea, frica se află la antipodul iubirii. Pentru că iubirea este libertatea a toată legea, a toată limitarea vieţii ca relaţie, ca părtăşie.

Diferenţa dintre morala socială sau morală în diferitele tradiţii spirituale şi religioase, şi concepţia eclezială a iubirii se află chiar în definiţia lui Dumnezeu ca Iubire: definiţia iubirii ca mod de existenţă. În această perspectivă, iubirea reprezintă şi definiţia persoanei, a realităţii noastre, a realităţii existenţiale a lui Dumnezeu după chipul Căruia suntem creaţi. Definiţia persoanei este iubirea. Iubirea presupune o existenţă cu o conştiinţă energetică şi, în acelaşi timp, o libertate care se realizează în comuniune. Este diferenţa care stabileşte teologia ortodoxă între Persoană şi personalism sau umanismul filozofic.

Este foarte important să ştim despre ce vorbim. Iubirea este Dumnezeu necreat. În ceea ce ne priveşte, noi suntem fiinţe create după chipul lui Dumnezeu. După chip, adică în mişcarea sporirii în asemănare. Aceasta înseamnă, schematizând, că faptul de a trăi şi de a înfăptui iubirea se poate realiza pe două nivele. Cel al necreatului, cel al dumnezeieştii realităţi care se identifică cu iubirea, cu definiţia lui Dumnezeu ca iubire; şi cel al firii noastre necreate după chipul lui Dumnezeu. După chip înseamnă că avem posibilitatea firească de a înfăptui iubirea. Aici este marea dificultate de a deosebi aspectul firesc, creat, psihologic al iubirii de iubirea şi realitatea unui mod de existenţă la care ne cheamă Biserica.

Biserica încearcă să arate în permanenţă cum să discernem între iubirea firească şi iubirea Necreatului. Ce este comunitatea euharistică, dacă nu un mod de viaţă real, concret, realizând o altă relaţie cu lumea şi cu ceilalţi, un alt mod de existenţă care se află la antipodul individualismului? Căci tot ceea ce este individual reprezintă, după experienţa Bisericii, moartea. Tot ceea ce este comuniune de iubire, comuniune cu veşnicia, este existenţa liberă de toată limitarea stricăciunii şi a morţii. Foarte adesea, împotrivirea firii noastre create ne obligă să căutăm certitudini individuale. Încercăm să evităm riscul relaţiei, riscul de a iubi cu adevărat, ieşirea din noi înşine. Şi această alunecare pentru a evita riscul relaţiei ne duce foarte adesea la un fel de „absolutizare” a educaţiei, a moralei, a protecţiei celuilalt. Nu este iubirea realizată în modul de existenţă euharistic, eclezial.

Criteriul deosebirii iubirii ecleziale ca mişcare spre asemănare cu dumnezeiasca iubire, şi pentru a deosebi această iubire de iubirea firească, este întotdeauna şi pretutindeni prioritatea relaţiei personale, prioritate a libertăţii, riscul libertăţii. Noi trăim această prioritate a relaţiei personale în locul obiectivării legii în euharistie prin relaţia noastră personală cu Tatăl trupului eclezial, al comunităţii ecleziale, cu Cel pe Care Îl chemăm Tată – pentru că ne naşte în noua viaţă, care este modul de existenţă după Adevăr al dumnezeieştii iubiri. Însă noi vorbim despre o relaţie care creează viaţa. Este foarte diferit de o relaţie care se epuizează în protejarea fiecărui individ prin riscul propriei responsabilităţi, al propriei liberați.

Suntem chemaţi să săvârşim, prin energiile firii noastre, în timpul vieţii pământeşti, modul de existenţă al necreatului. Suntem chemaţi să depăşim modul de existenţă – iar nu firea: aceasta ar fi o altă iluzie. Noi nu putem depăşi firea, să ieşim din fire. Însă cu posibilităţile, capacităţile, energiile firii noastre create, suntem chemaţi să săvârşim modul de existenţă al necreatului.

Iubirea este un dar al lui Dumnezeu făcut firii noastre. Sfântul Maxim Mărturisitorul vorbeşte despre o agapetike dynamis, despre o putere de iubire care este în firea noastră. Este o capacitate a firii noastre, însă aceasta nu este suficientă pentru a intra în viaţa care poate birui moartea. A aparţine Bisericii nu înseamnă să ne îmbunătăţim caracterul sau să trăim sentimente mai înălţătoare. Noi aparţinem Bisericii pentru că vrem să constatăm că, prin moarte, putem birui moartea. De căutăm aceasta, trebuie să depăşim nivelul firesc al iubirii, pentru a ajunge să săvârşim iubirea după modul de existenţă al Dumnezeului treimic.

Astfel, Biserica, prin experierea eclezială, nu dispreţuieşte ce este firesc, dimpotrivă. Iubirea firească, ca putere a firii noastre, după cum o defineşte Sfântul Maxim Mărturisitorul, este pozitivă: este nucleul în jurul căruia se constituie personalitatea noastră, acest avânt dinamic spre celălalt, acest avânt al raportării la celălalt. Este axa care constituie ipostaza noastră individuală, personală. Prin urmare nu am putea dispreţui aceasta. Nu putem dispreţui toate consecinţele fizice ale acestei puteri. Nu dispreţuim erosul, toate aceste expresii ale iubirii fireşti, însă, în acelaşi timp, nu trebuie să confundăm aceste două nivele. Nu trebuie să confundăm ceea ce este firesc cu modul de existenţă care ne eliberează de firesc. Este un exerciţiu foarte greu. Şi cred că trebuie să vedem ca prioritară iluzia pe care o avem de a trăi foarte adesea la nivelul modului de existenţă eclezială, în timp ce noi suntem încă în cadrul firesc, înlocuind firea prin iluzii sau convingeri intelectuale.

(Christos Yannaras)

Ultimele din categorie