Pelerinajul în Țara Sfântă este pentru creștini, de mai bine de o mie de ani, un privilegiu: cei care ajung să parcurgă drumul Crucii – Via Dolorosa, să se roage la Sfântul Mormânt, să viziteze și multe alte locuri sfinte cresc atât duhovnicește simțind că pășesc unde odinioară pășea Domnul, dar și în înțelegere, având o încredințare palpabilă a cuvintelor pe care le citesc în Scripturi. Serile răcoroase după dogoarea zilei, chiar și iarna, explică înnoptarea pe câmp a păstorilor din Betleem în vremea Nașterii Domnului,  iar o prânzire a pelerinului la Marea Galileii poate însemna întâlnirea gastronomică cu peștele Sfântului Petru. La fel, un popas în Ghetsimani face lesne de înțeles obiceiul Domnului de a se ruga în singurătate, în afara cetății.  Roadele tehnologiei făcuse, în ultima vreme, din pelerinajul într-o țară atât de îndepărtată aproape o normalitate. Până la începutul pandemiei  sute, poate mii de credincioși români, ruși, greci, italieni, dar și din Asia, America de Sud și din alte părți ale lumii pășeau zilnic în interiorul Sfântului Mormânt din Ierusalim, sub ochiul sever al unui călugăr care întotdeauna le lăsa doar câteva secunde să se reculeagă în „punctul zero” al creștinilor, aceasta nu din răutate cât mai degrabă pentru a facilita tuturor accesul. Dar pelerinajul de masă era de neimaginat în Evul Mediu, când distanța, costurile ridicate, războaiele, tâlharii și alte multe piedici făceau din titulatura de hagiu o raritate. Unii dintre cei care au avut șansa de a ajunge în vremurile de demult la Locurile Sfinte, cunoscând cât de greu este de efectuat un astfel de pelerinaj, au dispus construirea unor replici ale Sfântului Mormânt în țările lor lor. Asemenea ctitorii aduceau mare mângâiere credincioșilor din îndepărtata Europă, care nici nu visau la deplasări de asemenea anvergură.

Biserica Sfântului Mormânt de la Ierusalim

Dar să ne amintim câteva lucruri despre acest loc sfânt. Așa cum ne mărturisesc Evangheliile, coborât de pe cruce, Domnul Hristos a fost așezat într-un mormânt nou, oferit de Iosif din Arimateea (Mt. 27,60). Era vorba de fapt despre o peșteră astupată cu o piatră mare – cea despre care mironosițele se îngrijorau că nu o vor putea da la o parte și pe care au găsit-o răsturnată (Mc. 16, 4-6). Timp de aproape trei secole locul Învierii fusese aproape uitat. Dar pioasa Elena, mama Sfântului Împărat Constantin cel Mare, a ctitorit o biserică deasupra vechiului mormânt, sfințită la 13 septembrie 335. Edificiul a suferit distrugeri parțiale în timpul cuceririi persane (614), respectiv islamice (639), fiind transformat la un moment dat în moschee, pentru ca în 1009 un calif, pe fondul creșterii tensiunilor interreligioase, să poruncească masacrarea creștinilor din Palestina și distrugerea bisericilor din Ierusalim. Peștera cea sfântă, încă intactă pe atunci, a demolată cu barbarie. Acest eveniment a produs mare indignare în Occident, provocând cunoscutele războaie religioase. Cruciații nu au mai găsit decât rămășițe din pereții exteriori ai vechii biserici și resturi din stânca Sfântului Mormânt și, cu toate că în 1048 împăratul bizantin Constantin IX a început reconstruirea marelui ansamblu ecleziastic, în asemenea condiții s-a ajuns la înlocuirea peșterii mormântului cu o capeluță-cenotaf (numită aedicula sau kuvuklion) în interiorul complexului religios. Finalizată abia în 1149, biserica a căzut iarăși în mâna musulmanilor, rămânând accesibilă doar clericilor pentru mai multe secole. Suferind mult de pe urma unui cutremur, în 1555 călugării franciscani au început o nouă construcție a ediculei Sfântului Mormânt care se păstrează, cu modificări și adăugiri (cea mai importantă în 1808, după un incendiu), până astăzi. Este de menționat că sub acoperișul Bisericii Sfântului Mormânt se află mai multe lăcașuri, printre care biserica Învierii („Anastasis”, în interiorul căreia se află Sfântul Mormânt propriu-zis), biserica cea mare („Katholiconul”), capela Răstignirii, capela lui Adam, numeroase mici capele aparținând diferitelor denominațiuni creștine, precum și o veche capelă subterană, a Sfintei Elena, unde potrivit tradiției pioasa împărăteasă a găsit Sfânta Cruce.

„Sfântul Mormânt” din Eichstätt

O copie a Sfântului Mormânt, așa cum acesta arăta în secolul al XII-lea, așadar „mai autentică” decât actuala capeluță a Sfântului Mormânt de la Ierusalim, se află în centrul orășelului episcopal bavarez Eichstätt, în interiorul vechii biserici mănăstirești „Sf. Cruce”.

La origini, pe locul neobișnuitei biserici din orășelul-bijuterie exista o mănăstire a călugărilor scoțieni și irlandezi care viețuiau respectând rânduiala Sfântului Benedict, foarte asemănătoare cu cea a Sfântului Vasile cel Mare. Întemeietorul acestei mănăstiri, starețul Walbrun von Rieshofen, a participat la a doua cruciadă, ajungând la Ierusalim în 1147. Întorcându-se acasă și cunoscând cât de greu îi poate fi unui bavarez să ajungă la Ierusalim, călugărul și-a propus să aducă Ierusalimul în Bavaria. Astfel, a dispus construirea, înainte de 1166, în biserica mănăstirii sale,  a unei replici fidele a Sfântului Mormânt al Domnului, respectând întocmai măsurătorile edificiului din Ierusalim de curând vizitat. În 1479, o mărturie a unui pelerin nürnberghez la Ierusalim amintea de asemănarea dintre cele două morminte – „originalul” și „copia” sa.

Monumentul neobișnuit de la Eichstätt are forma unei bisericuțe ovale din piatră, cu o înălțime de 4,10 m, aceasta fiind prevăzută cu un pridvor dreptunghiular, asemănător „Capelei Îngerului” de la intrarea în edicula din Orașul Sfânt. Ca și acolo, în această cameră intermediară se află o masă cubică din piatră, amintind de îngerul care stătea în momentul venirii Mariei Magdalena la mormânt. Parapetul și turnul situate deasupra rotondei din Eichstätt sunt mai noi, datând din secolul al XIX-lea, dar au fost refăcute după o veche tradiție. Diferit față de sanctuarul ierusalimitean, accesul în interiorul cenotafului bavarez se face nu prin una, ci prin trei intrări situate în anticameră. De aici, printr-un coridor îngust se pătrunde în rotonda unde se află o platformă de piatră - locul înmormântării Domnului Hristos, închipuit aici printr-o sculptură în piatră realizată în mărime naturală.

Mănăstirea scoțiană medievală, care adăpostea pe lângă „Sfântul Mormânt” și un spital, s-a desființat pe la mijlocul secolului al XV-lea, iar biserica ei a rămas în grija seminariștilor de la Colegiul Willibaldinum. Pe la 1625, episcopul local Johann Christoph von Westerstetten a reînviat tradiția mănăstirească, aducând aici călugări capucini care au renovat biserica închinată Sfintei Cruci. în interiorul căreia se păstează, așadar, cea mai fidelă copie după „originalul” Sfântului Mormânt.  Cândva de-a lungul istoriei, mormântul orientat inițial spre răsărit a fost demontat piatră cu piatră și reconstruit pe direcția nord-sud, ocazie cu care fiecare fragment al construcției a fost marcat cu un număr, iar la reconstrucție totul s-a reașezat ca într-un puzzle.

Alte sanctuare ale Sfântului Mormânt

Copia Sfântului Mormânt de la Eichstätt nu este însă singulară. Se pare că însuși împăratul Constantin a dispus construirea, în jurul anului 330, a unui mausoleu pentru fiicele sale Constantia și Elena, după modelul de la Ierusalim (ronda Santa Constanza din Roma). Alte biserici-rotonde din Italia, precum Santo Stefano din Bologna, sau din Germania, precum Sf. Mihail din Fulda și Sf. Maurițiu din Konstanz, imită vechea biserică ierusalimiteană însă nu doar în construcția propriu-zisă a ediculei Sfântului Mormânt, ci sunt replici ale întregului complex bisericesc constantinian. Deși dispun la rândul lor de capeluțe-edicule (morminte în miniatură), asemănarea acestora cu originalul ierusalimitean este mai palidă.

O copie mai apropiată de original a fost construită la Görlitz (azi, în extremitatea răsăriteană a Germaniei), în cadrul sanctuarului Sfântului Mormânt, care este un complex eclezial cuprinzând o biserică și mai multe spații de rugăciune. Așa-numitul „Sfânt Mormânt din Görlitz” este o capelă sub cerul liber, construită în urma vizitei la Ierusalim a localnicilor Georg Emmerich, viitor primar al orașului și Agnete Fingerin, în 1465. Reîntorși acasă, aceștia au dispus ridicarea capelei după modelul ierusalimitean în 1480, inaugurarea fiind făcută de episcopul de Meissen în 1504. 

Mănăstirea moscovită „Noul Ierusalim”

Însă și interesul credincioșilor ortodocși pentru Locurile Sfinte este o preocupare mai veche. Patriarhul Nikon al Moscovei a ctitorit, în 1656, mănăstirea „Noul Ierusalim” care funcționa ca reședință patriarhală în afara Moscovei. Patriarhul a dispus aducerea în obște a multor călugări de diferite naționalități, pentru ca mănăstirea să reprezinte ortodoxia multinațională a Ierusalimului ceresc. Edificiul principal din incinta mănăstirii era Catedrala Învierii, finalizată în 1656, care se dorea la rându-i o replică a întregului complex eclezial al Sfântului Mormânt de la Ierusalim. Sub marea cupolă a catedralei a fost construită, de asemenea, o capeluță a Sfântului Mormânt, după modelul ediculei de la Ierusalim, așa cum arăta aceasta înainte de anul 1808. Au fost copiate și celelalte așezăminte, fiind prevăzută până și o copie la aceleași dimensiuni a bisericii subterane a împărătesei Elena.

În acest complex mănăstiresc mai exista o biserică închinată Sfintei Treimi, una în cinstea Nașterii Domnului și alte biserici și capele mai mici. Așezământul a căpătat în epoca sa o mare importanță, așa încât în secolul al XVII-lea avea numeroase proprietăți, inclusiv sate întregi, precum și o imensă bibliotecă. Mănăstirea a fost închisă în 1918, după Revoluția din Octombrie, aici funcționând o vreme un muzeu regional. Însă în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, spațiile relativ bine întreținute au fost jefuite și parțial distruse de armatele hitleriste. Redevenit muzeu în 1959, complexul și-a recăpătat funcțiunea inițială abia după 1990, bucurându-se treptat de o revigorare. Restaurarea Catedralei Învierii, inclusiv capela Sfântului Mormânt, a fost finalizată în 1919, astăzi mănăstirea fiind un important loc de pelerinaj pentru credincioșii ruși.