Deseori creştinii ortodocşi sunt acuzaţi de către alţii că sunt prea obsedaţi de păcat. Există – spun aceştia – prea multă tristeţe a căderii, prea mult întuneric asumat şi penitenţă adâncă, prea multe reguli, şi că acestea ar umbri bucuria unirii cu Hristos, lumina veselă a Învierii, viaţa izvorând din inima lumii.

Şi pentru că suntem în post, deja se aud unele voci care relativizează păcatul, imaginează o lume „dincolo de bine şi de rău”, universalizează căderea şi anunţă solemn neputinţa omului de a se ridica la lumina trăirii în Dumnezeu. Spovedania – spun ei – nu e necesară, postul trebuie nuanţat sau secţionat, pocăinţa e doar un gest intenţional, tristeţea pentru păcat trebuie urgent înlocuită cu înţelegerea neputinţei umane şi inevitabil cu îngăduinţa în faţa răului. Toate aceste simptome ale modernităţii necreştine arată clar intenţia din spatele acestei efuziuni: fără conştiinţa păcatului nu există pocăinţă sinceră, iar fără pocăinţă nu există iertare. Abia acum ne dumirim: relativizarea răului în lume duce inevitabil la generalizarea lui, aşa cum relativizarea şi generalizarea preoţiei în cultele reformate a dus la dispariţia acesteia.

Păcatul este prezent în lume. Iar adevărata bucurie nu poate fi deplină fără eradicarea lui, fără smulgerea buruienilor din pământul fiinţei, fără o analiză profundă şi integrală al vieţii noastre în faţa lui Dumnezeu şi a duhovnicului. Iertarea fără rugăciune este o simplă formalitate. c Liniştirea fără o pătrundere în adânc e inutilă. Reuşita fără examen este inconsistentă.

Creştinismul adevărat este trăirea adevărului care doare şi vindecă, vederea luminii dumnezeieşti prin lentila lacrimilor de pocăinţă, cauterizarea răului în noi, riscul permanent al căderii, bucuria ucuşului greu, simţirea harului dumnezeiesc în viaţa noastră şi încercarea mereu nouă de a înainta spre Hristos. Adevărata luptă pentru mântuire se realizează în conştiinţa acută a păcatului din noi şi în extirparea lui din noi, printr-o smerenie adâncă şi sinceră, în care noi ne punem viaţa în mâinile lui Dumnezeu şi luptăm cu propriile noastre limitări, inerţii sau prejudecăţi.