Rețeta succesului pentru a avea un copil responsabil și bine pregătit constă în a găsi echilibrul în relația dintre părinți, copii și profesori sau învățători. Adesea, educația copiilor este lăsată numai în grija școlii, respectiv a dascălilor, uitându-se că, pentru a se face o treabă extraordinară, este nevoie ca toată lumea să se implice efectiv și afectiv.

Am auzit de multe ori întrebarea: „Asta te învață școala?”. Trebuie să recunosc că, inițial, m-a amuzat grozav, pentru că nu puteam să-mi imaginez cum ar fi posibil ca o clădire să învețe pe cineva ceva. Apoi, și pentru că, la școală, elevul își petrece patru până la șase ore zilnic. Am făcut un calcul simplu și am constatat că stă acasă optsprezece până la douăzeci de ore. Așadar, cum ar putea „școala” să educe pe cineva în acele câteva ceasuri? Este o întrebare la care ar trebui să reflectăm cu toții și să observăm că doar dascălii, de unii singuri, nu pot împlini ceea ce lipsește de acasă, baza unei educații. Datoria oricărui profesor este, în primul rând, aceea de a furniza cunoștințe și informații și de a-i învăța pe copii să opereze cu ele, apoi să îi învețe să respecte reguli de conduită. Rolul cel mai important, însă, le revine părinților, care trebuie să-i învețe să integreze în viața lor ceea ce învață la școală, să le transmită adevăratele valori, adică tot ceea ce contează pentru a fi copii echilibrați iar, mai târziu, oameni de nădejde. Depinde doar de noi ce viitor ne dorim pentru copiii noștri.

Tot în copilărie auzeam, adesea, formulări de genul „cei șapte ani de acasă”, rostite la adresa cuiva care dovedește că are acei ani sau nu. Mă întrebam, firesc, la ce se referă. Mi s-a explicat despre ce este vorba, iar acum, după mai mult de douăzeci de ani de muncă la catedră, am descoperit că respectiva perioadă a copilăriei constituie temelia pe care, mai apoi, se construiește și se conturează un viitor adult.

Mulți părinți își doresc copii bine pregătiți, cu rezultate foarte bune dar, pentru a ajunge acolo, este un drum lung, obositor și chinuitor. Se cer foarte multe sacrificii din partea tuturor celor implicați, iar totul se poate realiza doar dacă se lucrează în echipă. Nu poți face absolut nimic fără să depui efort fizic și intelectual. Oricât am încerca să dăm vina pe cei din jur pentru nereușitele copiilor noștri, trebuie să ne uităm întâi la noi, la ce am făcut pentru a-i ajuta să ajungă unde își doresc și, după o analiză riguroasă, să vedem unde și ce am greșit, să reparăm ce se mai poate și să continuăm.

Copiii sunt fragili și, mai mult decât orice, au nevoie de încurajare, de recunoașterea valorii lor. Noi, părinții, suntem cei mai în măsură să o facem. 

Mă distrează ori de câte ori aud, la diverse televiziuni, sloganul: „Pentru sănătatea emoțională a copilului dumneavoastră, petreceți cât mai mult timp cu el”. Nu spune, însă, nimeni nimic despre educație. Da, este important să petreci timp cu copilul, dar nu e suficient. Meseria de părinte presupune mult mai multe lucruri, printre care renunțarea la o parte dintre propriile dorințe și tabieturi (dacă nu sunt în folosul familiei), realizarea unui program pentru toți membrii familiei și, nu în ultimul rând, educarea armonioasă a copilului, pe toate planurile. Trăim într-o lume în care nu mai avem timp unii pentru ceilalți, ne înstrăinăm tot mai mult, legăm relații superficiale și ne urâțim sufletește, și nu cred că acest lucru vrem să lăsăm moștenire generațiilor viitoare.