Sufletul care a pierdut harul tânjește după Stăpânul și plânge ca Adam după izgonirea din Rai. Și nimeni nu-l poate mângâia atunci afară de Dumnezeu. Lacrimile lui Adam erau mari și ele udau ca niște pârâiașe fața, pieptul și pământul de sub picioarele lui, și suspinele lui erau adânci și puternice ca foalele unei fierării: ”Doamne, Doamne, - se tânguia el – ridică-mă iarăși în rai!”

(Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii și iadul smereniei, Editura Deisis, p. 108)