Colindele sunt cea mai vie mărturie a religiozității poporului român. Textul colindelor are un fond scripturistic în care se reflectă istoria Nașterii Domnului Iisus Hristos profețită în Vechiul Testament și împlinită în Noul Testament. Ele conțin un profund mesaj teologic: „Raiul cel închis / azi iar s-a deschis”.

Tradiția românească și mărturia istorică confirmă adevărul că la baza spiritualității noastre stă mesajul Evangheliei adus în părțile noastre de Sfântul Apostol Andrei (Colindul Sfântului Andrei). Creștinismul face parte din ființa noastră și în semn de respect față de Apostolul care l-a adus pe aceste meleaguri, strămoșii noștri au numit ultima lună a anului „andreea”, când are loc Nașterea Domnului și se cântă colinde.

Așadar, colindele constituie „bunuri spirituale comune și mijloace de cunoaștere, comunicare și înțelegere ale obștii românești”.[1] Dovezile tradiționale sunt atestate de textele scripturistice: „și sciții au auzit mesajul Sfintei Evanghelii” (Coloseni 3, 11) sau „toți sunt făptură nouă după chipul lui Dumnezeu în sfințenia adevărului” (Galateni 6, 15).

La acestea, amintim și mărturiile patristice despre prezența Sfântului Apostol Andrei în părțile Sciției, precum cele ale lui Origen, Eusebiu de Cezareea, ș.a.

Pentru a observa mai bine legătura colindelor cu Sfânta Scriptură, propun spre reflecție câteva cuvinte, oarecum greu de înțeles, dar care confirmă relația dintre spiritualitatea românească cu Revelația divină, dar și vechimea și unitatea credinței noastre.

Cuvintele „leru-i ler”, „ler”, „oleroi”, „linu-i lin”.

În colinda „Sus plugari nu mai dormiți”, apare refrenul „leru-i ler”, care nu este altceva decât Păstorul Păstorilor, așa cum este numit Mântuitorul în textul profeților. În colinda „Sus boieri nu mai dormiți”, apare refrenul „Oleroi Doamne”, (roi=Iahve roi, Psalmul 23, 1) și care se traduce prin „Domnul este Păstorul meu sau Domnul mă pașteˮ (Psalmul 22, 1).[2] Este de înțeles că, Apostolul Andrei, ajungând pe meleagurile noastre, a vorbit strămoșilor nostri despre Păstorul cel adevărat, care a prins ecou și la ei, care aveau ca ocupație păstoritul. Ocupația lor se oglindește în colinda „Trei Păstori”, care s-au hotărât să pună o cunună Pruncului Iisus. Cei trei păstori reprezintă simbolic cele trei provincii românești care au păstrat din generație în generație, credința și neamul.

Păstrarea acestor expresii orientale în colindele românești dovedesc vechimea creștină de origine apostolică și reprezintă adevărate nuclee ale spiritualității noastre care apar de la nașterea poporului român și se regăsesc până azi.

În colinda „Sus la poarta Raiului”, apare refrenul „Linu-i lin și iară lin”, în care apare radicalul ebraic „lun” sau „lin”, care se traduce prin „a înnopta” , „a fi găzduit”.[3] El desemnează noaptea sfântă pe care englezii au tradus-o prin „Silent Nightˮ. Poporul român a păstrat intactă forma originară „linu-I lin”, care înseamnă „noapte sfântă este și iară noapte”.[4] Această noapte se retrăiește din generație în generație.

Nu trebuie trecut cu vederea nici atât de cunoscutul Moș Crăciun, expresie specifică spiritualității noastre, în care Dumnezeu Tatăl Cel Vechi de zile (Daniel 7, 13), primește acest frumos apelativ. În același timp, Mântuitorul ne arată că „Eu sunt întru Tatăl și Tatăl este întru Mine” (Ioan 14, 11). Textul care se referă și la Fiul lui Dumnezeu care poartă ,,plete dalbe”, adică un alb imaculat, „pune în evidență tocmai trăsătura Sa specifică, de Dumnezeu adevărat și Om adevărat”.[5]

Prin colinde se arată că înaintașii noștri s-au născut creștini și în limba lor, limba Sfintelor Cazanii, se închină Celui născut în Betleemul Iudeii. Locașul sfânt românesc păstrează în sanctuarul său spiritual credința adevărată, folosind un limbaj apropiat aghiografilor Sfintei Scripturi.

Primirea colindătorilor este o dovadă a mărturisirii credinței. De aceea, ei întreabă: „Primiți colindători?”. Aceasta înseamnă: „Primiți învățătura despre Iisus Hristos, Cel ce se naște acum pe pământ?”. În răspunsul nostru afirmativ, se face o mărturisire de credință. De aceea, colindătorilor li se răspunde cu daruri, „bunătății i se răspunde cu binefacere, iubirii lui Dumnezeu i se răspunde cu bucuria recunoștinței, în mod liberˮ[6]: „Ne dați, ori nu ne dați?” – ne întreabă colindătorii la sfârșit.

Prin datini, obiceiuri și tradiții și, cu deosebire, prin colinde, poporul român s-a legitimat în lume, și-a păstrat vie credința, conștiința națională și graiul său dulce „ca un fagure cu miere”, cum inspirat l-a caracterizat pentru eternitate marele Eminescu.

Învățătura creștină adusă la noi de Sfântul Andrei a păstrat trează ideea de unitate națională și, ca expresie a convingerilor lor religioase, și-au ales drept simbol tricolorul. Cele trei culori ne amintesc de credința noastră dintru început în Sfânta Treime.

Cântându-se din moși strămoși, colindele pot fi asemănate cu „poteca noastră spirituală sau firul neîntrerupt al credinței noastre care ne conduce la Betleemul românesc”.

(Pr. Dumitrache Ciprian)

[1] George Breazul, „Muzica românească de azi”, în: Diac. Prof. Dr. Emil Cornițescu, „Caracterul peren al colindelor de Crăciun”, în: Studii Teologice, Anul XLII(1990), Nr. 5-6, p. 109.

[2] Diac. Prof. Dr. Emil Cornițescu, „Caracterul peren al colindelor de Crăciun”, în: Studii Teologice, Anul XLII(1990), Nr. 5-6, p. 105.

[3] Idem, p. 106.

[4] Ibidem.

[5] Idem, p. 107.

[6] Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Comori ale Ortodoxiei. Explorări teologice în spiritualitatea liturgică și filocalică, Trinitas, Iași, 2007, p. 436.