În tradiția răsăriteană monahismul a fost și este caracterizat de un aparent paradox: părăsește lumea și se leapădă de orice este lumesc, dar rămâne, totodată, reperul esențial pentru creștinii din lume. 

Astfel, monahismul nu înseamnă doar retragere sau claustrare, cum deseori a fost perceput în Apus, ci mult mai mult decât atât. Înseamnă experiență a nevoinței radicale, integrale, pentru o participare cât mai plenară la lucrarea harului dumnezeiesc. Ascultarea, liniștirea, asceza, rugăciunea neîntreruptă, pocăința, străpungerea inimii, curățirea de patimi și dobândirea de virtuți, toate acestea sunt făptuite ca parte a unui urcuș personal în cadrul monahal, dar se constituie, totodată, într-un patrimoniu de experiențe ale trăirii dumnezeiscului har ce sunt împărtășite tuturor. 

De aceea, până în zilele noastre, culegerile Filocalice, de scrieri ale Sfinților Părinți ce descriu descoperiri și experiențe trăite în mediu monahal, Patericul, Limonariul, Everghetinosul, se găsesc în bibliotecile creștinilor mireni de pretutindeni. De aceea cărtile scrise de monahi cu viață sfântă sau despre aceștia, cum ar fi cuvintele Sfinților Paisie Aghioritul și Cleopa de la Sihăstria sau scrierile Sfântului Siluan Athonitul, sau ale Sfântului Sofronie Saharov, pentru a numi doar câțiva dintre cei contemporani, sunt atât de populare nu doar între monahi, ci în tot poporul creștin. Mirenii citesc aceste cărți pentru a se ghida în nevoințele lor, în viața lor duhovnicească, pentru a căpăta mângâiere și încredințare cu privire la calea mântuirii.

În Apus o asemenea legătură fierbinte, intensă, între marile personalități monahale și poporul creștin, între mănăstiri și popor, s-a pierdut demult. Mănăstirile au rămas în răsărit locuri de pelerinaj, de cercetare a celor cu mai mare experiență duhovnicească, de reculegere și, de asemenea, de orientare în vremuri tulburi. De altfel știm că, în istoria bizanțului și a lumii post-bizantine, a existat întotdeauna o legătură strânsă între mănăstire și popor. De ce aceasta? Nu pentru că mănăstirile ar avea „interese” de urmărit în lume, ci pentru că monahul se retrage din lume, dar nu se taie, nu se separă de neamul omenesc. Dimpotrivă: retragerea lui din lume, lepădarea duhului lumesc și a tuturor celor lumești se face pentru o mai puternică și substanțială comuniune, curățită de elemenul său lumesc, trupesc, cu întregul Adam, cu omul ca atare. 

Monahul se străduiește cu toată ființa lui pentru a se curăți de păcate, de patimi, își petrece viața căutând la propriile sale scăderi, căutând să nu judece pe nimeni, dar el nu se roagă doar pentru sine. El se roagă, cu inimă străpunsă, pentru toți semenii săi. Îl doare pentru cei din lume. El nu are nevoie – și nici nu este indicat – să citească știrile sau să stea pe internet pentru a fi în legătură cu frământările din lume. El știe însă că lumea arde și încearcă să ia această durere a celor din lume pentru a o aduce, prin propria sa rugăciune, înaintea lui Hristos, a Maicii Domnului, a sfinților. 

Așa au stat lucrurile și așa trebuie să stea în monahismul nostru. Pentru noi, aici, în răsărit, tradiția este vie, tradiția este experiență câștigată și împărtășită. Iar Muntele Athos este centrul viețuirii monahale din spațiul ortodox, prin tradiție și prin organizare. Această tradiție este esențială, deoarece cel sau cea care alege calea nevoinței monahale, când părăsește lumea, are nevoie de o „resetare” la nivel duhovnicesc, de o renaștere în duh și adevăr. Nu e suficient doar să lași lumea în urma ta pentru a deveni monah. E nevoie de o reașezare a întregii tale ființe, de o prefacere existențială. 

Această „resetare”, renaștere duhovnicească, poate avea loc în mediul monahal, în mănăstire, prin ascultare, nevoință călăuzită, prin participarea la slujbele și privegherile de obște, prin imersarea într-o lume clădită pe cu totul alte principii decât cele din lume. Păstrarea acestor rânduieli este vitală pentru supraviețuirea monahismului. În istoria Bisericii au existat mai multe perioade de secetă duhovnicească, care se cunoșteau inclusiv prin faptul că scădea numărul de doritori de viață monahală. Secularismul agresiv din sec XIX, comunismul ateu din țările din Europa de Est, au lăsat urme grave și pentru lumea monahală. Dar, chiar dacă firul continuității patristice a fost subțiat, niciodată nu a fost rupt. Întotdeauna au fost părinți care s-au nevoit, au dobândit experiență și au ajutat, apoi, pe cei nou-veniți, pentru a renaște duhovnicește, pentru a se „reseta”. 

Prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, în Sfântul Munte Athos întotdeauna s-a păstrat această continuitate patristică. Mai greu a fost pentru țara mea, unde comunismul a căutat să taie tocmai acest fir, prin desființarea mănăstirilor și alungarea monahilor din obști. Am avut însă bătrâni duhovnicești care, într-un fel sau altul, au ajutat la reînodarea firului, mai cu seamă după 1989. 

Iată însă că ne aflăm în fața unei noi provocări care pune în pericol posibilitatea „resetării” duhovnicești într-un mod izbitor diferit față de brutalitatea comunistă, și care pune în pericol și rolul monahismului în general. Între om și Dumnezeu s-a ridicat un nou zid, s-a așternut un nou văl: zidul digital. Lumea întreagă se află cuprinsă în această tehnologie digitală omniprezentă, ubicuă, intruzivă și foarte-foarte acaparantă. Este o tehnologie care, după cum o arată deja atât de mulți cercetători, remodelează experiența umană în chip fundamental. Remodelează copilăria, tinerețea, remodelează interacțiunea umană. Este o resetare, dar de această dată într-un sens negativ, într-un sens înrobitor pentru ființa umană. 

Acest zid digital nu are legătură doar cu modul în care comunicăm, ci și cu o așteptare indusă deliberat ca tehnologia să rezolve problemele omenirii. Tehnologia devine, prin aceste aștepări induse, noua magie. Inteligența artificială, robotica, cu aplicațiile lor din domenii tot mai largi, se dezvoltă într-o direcție în care practic se așteaptă „minuni”. Sunt „minuni” atribuite științei, dar care, în fond, dau de o nouă idolatrie, cum vedem, pentru a da și exemple, în tehnicile avansate de fertilizare in vitro. Se dă falsa senzație că omul și-a depășit complet barierele biologice, naturale, că poate decide să fie orice, indiferent de natura sa (spre exemplu, că poate, prin tehnologie, să devină din bărbat femeie sau invers). 

Ce legătură au acestea cu viața monahală? Legătura este foarte profundă. În primul rând, la mănăstire vin tot mai mult generații care sunt născute în medii modelate de aceste tehnologii digitale. „Nativii digitali”, cum sunt ei numiți, sunt deja „resetați” pe o nouă dimensiune. Or ei trebuie să găsească în mănăstire nu doar un mediu retras fizic, localizat spațial și organizat altfel, ci și o altă lume și o altă așezare decât ce au lăsat în urmă. Și, cel mai important, un loc liber de robia tehnologică. Mănăstirea trebuie să fie acel mediu în care zidul digital dintre om și Dumnezeu este spart sau nu a fost niciodată ridicat.

Utilizarea telefonului inteligent de către un monah trebuie, sub acest aspect, să fie drămuită foarte exigent și atent. Pentru că, prin telefonul inteligent, nu este vorba doar de niște conținuturi potențial dăunătoare la care monahul se poate expune, sau de timpul risipit, ci de un mod de a fi, de a gândi, de o conexiune care se stabilește. La un nativ digital, acestea fac parte deja din ființa lui și trebuie mult efort pentru ca nativul digital să revină la... „setările din fabrică”, adică la natura umană neprelucrată de noile tehnologii. Dar este un efort absolut necesar pentru a avea loc acea renaștere duhovnicească fără de care ieșirea din lume nu înseamnă și lepădarea de duhul acesteia.

Mănăstirea, așadar, trebuie să rămână un spațiu privilegiat al interactiunii față-către-față, al experienței umane directe, un spațiu al întâlnirii și al viețuirii organice, al implicării personale și obștești. Mănăstirea trebuie să rămână ca o oază într-un deșert digital în care simulacrul și depersonalizarea afectează profund însăși condiția umană. Atât pentru a da posibilitatea celor care vor veni din această lume să redescopere viul vieții, cât și pentru a da pildă și întărire celor din lume. Dar, mai ales, mănăstirea trebuie să rămână un loc al experierii harului dumnezeiesc, un loc unde ai de la cine și cum învăța practica pocăinței, practica despătimirii, a urcușului duhovnicesc. Un loc al întâlnirii cu Dumnezeul Cel Viu.

De viața monahală reală are nevoie lumea! Mai mult decât clipuri și întâlniri prin apeluri video, mai mult decât de „conținut digital” cu tematică monahală, lumea are nevoie de monahi reali, care să săvârșească nevoință reală în mănăstiri reale.