Doamne, tinde-Ţi patrafirul

peste faţa mea de lut,

sufletu-mi neghiob şi slut

să-l albeşti cu tibişirul,

când amurgu-şi toarce firul

peste-un pic de gând tăcut.

Să-Ţi vorbesc, ne-aud vecinii,

iar osânda e păcat;

eu să stau pe-un colţ plecat,

şi să-mi scriu povara vinii,

pe când Tu, la vremea Cinii,

să-mi şopteşti că m-ai iertat.

Aciuiaţi pe-o vatră nouă

vom purcede spre nou cânt;

eu, o mână de pământ,

Tu, lumină-n strop de rouă,

migăli-vom cartea-n două:

Tu, vreo trei, eu, un cuvânt.

Şi-ncălţându-Te-n sandale,

să porneşti pe drum stelar,

într-al slovelor chenar

eu opri-Te-voi din cale

şi-n minunea vrerii Tale

Te-oi sorbi dintr-un pahar. 

(Bartolomeu Valeriu Anania, „Confessio”)