Comoara nelipsită, bogăţia care niciodată nu se cheltuieşte, liman neînvăluit, pricină de alinare, şi rădăcină de nenumărate bunătăţi, şi izvor şi maica este rugăciunea, şi decât însăşi împărăţia mai puternică. Pentru aceea de multe ori însuşi cel ce cu coroana este încoronat în fierbinţeala căzând, şi pe pat zăcând şi arzând ca focul, stau înainte doctorii, purtătorii de suliţe, slujitorii, voievozii şi nici meşterul de doctorii, nici venirea de faţă a prietenilor, nici slujirea slugilor, nici îndestularea doctorilor, nici scumpetea gătirii, nici avuţia banilor, nici nimic altceva din cele omeneşti, nu poate să mângâie şi să uşureze boala ceea ce zace asupra-i. Iar dacă cineva din cei ce au îndrăzneală către Dumnezeu ar veni, şi de trup numai s-ar atinge, şi rugăciune curată pentru dânsul ar face, toată boala trupului ar izgoni-o. Şi ceea ce nu a putut bogăţia şi mulţimea celor ce slujesc, şi ştiinţa iscusinţei, şi mărimea împărăţiei, aceasta a putut de multe ori rugăciunea unui sărac şi scăpătat. Iar rugăciune zic, nu pe această rece şi de trândăvie plină, ci pe ceea ce cu osârdie se face, cu durere în suflet, cu minte întinsă. Că aceasta este care se suie la cer. Şi precum apele, până pe loc neted şi potrivit se poartă, şi de multă lăţime se împărtăşesc, nu se ridică la înălţime, iar după ce pe dânsele mâinile slugilor de jos împrejur, îngrădindu-le şi necăjindu-le, şi strângându-le, decât toată săgeata mai iute către înălţime izbucnesc, aşa cu adevărat mintea omenească, până dobândeşte slobozenie multă, se revărsă şi curge. Iar după ce întâmplarea lucrurilor de desubt pe dânsa o va strâmtora, storcându-se şi tescuindu-se bine, curate şi întinse rugăciuni la înălţime trimite.

Şi ca să te înveţi că mai ales rugăciunile acelea pot să se audă care cu necaz şi cu strâmtoare se fac, auzi ce zice proorocul către Domnul: "Când mă necăjeam am strigat, şi m-a auzit pe mine". Deci să ne înfierbântăm ştiinţa, să necăjim sufletul nostru prin pomenirea păcatelor. Să-l necăjim, nu ca să-l strâmtorăm, ci ca să fim auziţi, să-l gătim, să se trezească şi să privegheze, şi să-l facem de însuşi cerurile să se apuce. Că nimic nu goneşte trândăvirea şi lenevirea, că durerea şi necazul care de pretutindeni aduna mintea, şi către sine o întoarce. Cel ce aşa se necăjeşte, şi aşa se roagă, multă dulceaţa după rugăciune în sufletul său va putea sălăşlui. Şi precum adunarea norilor, la început întunecos face văzduhul, iar după ce se amestecă unii cu alţii slobod ninsorile, şi după ce slobod ploaia, tot văzduhul alinat şi luminat îl lucrează; aşa cu adevărat şi mâhniciunea, până înlăuntru se întoarce şi se învârteşte, întunecă gândul nostru. Iar după ce prin graiurile rugăciunii cu lacrimile acelea se va deşerta, şi afară se va răsufla, multă strălucire a sprijinirii lui Dumnezeu pune înlăuntru, care ca o rază în mintea celui ce se roagă se sloboade.

(Sfantul Efrem Sirul, Cuvinte și învătături, Editura Bunavestire, Bacau, 1997, p.123)