Rugăciunea adevărată este aceea care vine direct din inimă şi urcă direct la Dumnezeu. Şi nicio altă rugăciune nu este rugăciune dacă nu este aşa. Spre aceasta şi trebuie să se îndrepte toată grija noastră în lucrarea rugăciunii.

Lucrarea rugăciunii este cea dintâi lucrare în viaţa creştină. Rugăciunea este suflarea duhului. Dacă rugăciunea există, duhul este viu, dacă ea nu există, în duh nu există viaţă. A sta înaintea icoanei şi a face metanii nu înseamnă încă rugăciune, ci sunt numai rechizitele rugăciunii; a rosti rugăciuni din memorie sau după carte sau a le asculta, nu înseamnă încă rugăciune, ci numai instrumentul rugăciunii sau mijlocul descoperirii şi al stârnirii ei. Rugăciunea însăşi înseamnă să apară în inima noastră unul după altul sentimentele către Dumnezeu: sentimentul umilinţei, al devotamentului, al recunoştinţei, al slavosloviei, al iertării, al căinţei, al supunerii faţă de voia lui Dumnezeu, al râvnei şi celelalte.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Sfaturi înțelepte, traducere de Cristea Florentina, Editura Cartea Orodoxă, p. 310)