Din perspectiva a ceea ce am spus mai înainte şi a presupunerilor care au fost în permanenţă prezente în fundalul discuţiei, rugăciunea este în mod evident o relaţie, o întâlnire, un mod în care avem o relaţie cu Dumnezeul cel Viu. Există un moment în care această relaţie devine ceva viu. Şi, de vreme ce este vorba de relaţie, vreau să încep cu ceva care se referă deopotrivă Ia rugăciune şi la relaţiile umane. O relaţie devine ceva personal şi real din momentul în care deosebeşti o persoană din mulţime. Aceasta se întâmplă când persoana devine unică în ea însăşi, când încetează să mai fie anonimă. Cineva a vorbit despre „societatea anonimă", în care, în loc să avem nume şi prenume, calităţi şi personalitate, suntem definiţi prin termenul general de „contribuabili" etc. în relaţiile noastre cu ceilalţi există deseori acest element de anonimat: „aceia". Folosim în vorbirea noastră persoana a treia atunci când simţim că cineva poate fi înlocuit cu uşurinţă de altcineva, pentru că relaţia este funcţională, nu personală, şi aceasa funcţie poate fi asigurată de altcineva, pe când această persoană nu poate fi înlocuită de altcineva, în alte limbi aş fi spus că o relaţie devine reală din momentul în care cineva începe să se gândească la o persoană în termenii lui „tu" în loc de „dumneavoastră". Aceasta nu solicită o schimbare de limbaj, ci este vorba de o schimbare interioară. Sunt convins că ştii foarte bine că poţi avea cu cineva o relaţie de tipul „eu-tu" sau una de tipul „eu-acela".

Rugăciunea începe în momentul în care, în loc să ne gândim la un Dumnezeu îndepărtat, la un „El", la un „Atotputernicul" şi aşa mai departe, te gândeşti la Dumnezeu ca la un „Tu", ceea ce face ca relaţia ta cu El să nu mai fie una la persoana a treia, ci una la persoanele întâi şi a doua. Uită-te, de pildă, la Cartea lui Iov, unde are loc un conflict. Sau la oricare altă situaţie din Scriptură şi din viaţă, din vieţile sfinţilor şi ale păcătoşilor, peste tot unde există tensiune şi confruntare violentă, în toate aceste cazuri este vorba de ceva personal. Nu poate fi vorba de rugăciune cât timp există o distanţă precaută, o relaţie distantă şi rece, atât timp cât există convenţionalism între noi şi Dumnezeu, atât timp cât nu-I putem vorbi, ci trebuie să trecem printr-un complicat şir de cuvinte şi de acţiuni. Există însă un moment când, în ciuda tuturor acestor convenţii, răzbatem dincolo de ele şi reuşim să vorbim la persoanele întâi şi a doua.

(Mitropolitul Antonie de Suroj, Școala rugăciunii, traducere de Gheorghe Fedorovici, Editura Sophia, București, 2006, pp. 129-130)