Măreţia rugăciunii lui Iisus se descoperă în însăşi forma ei care este alcătuită din două părţi: prima, care cuprinde cuvintele „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu” ne duce cu mintea la istoria vieţii lui Iisus Hristos sau, după cum spun Sfinţii Părinţi, „prescurtează în sine întreaga Evanghelie”, iar partea a doua, adică „miluieşte-mă pe mine păcătosul”, ne pune înainte istoria neputinţei şi păcătoşeniei noastre.

Astfel stând lucrurile, am băgat de seamă că nu poţi rosti într-un chip mai înţelept, mai adânc şi mai bine dorinţa şi cererea unui biet suflet păcătos şi smerit decât prin cuvântul: „miluieşte-mă”. Nici un alt cuvânt nu este atât de rotunjit şi plin ca acesta. Dacă, de pildă, am spune: „Iartă-mi păcatele”, „Slobozeşte-mi fărădelegile”, „Îndepărtează-mi nelegiuirile”, toate acestea ar scoate la iveală o simplă cerere de izbăvire de pedeapsă, care nu e decât urmarea unei sfioase temeri şi a unui suflet lăsător. Pe câtă vreme cuvântul „miluieşte-mă”, nu exprimă numai simpla dorinţă de a primi cele cerute sub imboldul fricii, ci înfăţişează un strigăt de adevărat fiu al dragostei, care nădăjduieşte spre mila lui Dumnezeu şi care îşi recunoaşte cu toată smerenia neputinţa în ce priveşte tăierea vrerii şi veghea duhovnicească asupra noastră înşine. Este strigătul care cere îndurarea, adică mila, şi care vine ca un dar al Duhului puterii lui Dumnezeu, al Duhului care ne întăreşte ca să stăm împotriva ispitelor şi să biruim înclinaţiile spre păcat. El se poate asemăna cu strigătul unui cerşetor plin de datorii care îl roagă pe milostivul său binefăcător nu numai să îi ierte datoria, ci să-i mai facă alte fapte bune şi să-i fie milă de sărăcia lui cea mai de pe urmă.

(Pelerinul rus, Editura Bunavestire, Bacău, 2008, p. 133)