„Rugăciunea lui lisus se rosteşte astfel: Doamne lisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul. La început, ea se rostea fără adaosul cuvântului păcătosul, care a fost adăugat mai târziu. Acest cuvânt, ce cuprinde în sine recunoaşterea şi mărturisirea căderii - bagă de seamă Preacuviosul Nil Sorski - este potrivit nouă şi bineplăcut lui Dumnezeu, Care a poruncit să înălţăm rugăciuni către El dintru recunoaşterea şi mărturisirea păcătoşeniei noastre. Pentru începători, făcând pogorământ neputinţei lor, Părinţii îngăduie împărţirea rugăciunii în două jumătăţi, spunând uneori: Doamne lisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine, păcătosul, iar alteori: Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul. Totuşi, aceasta e doar o îngăduinţă şi un pogorământ, şi nicidecum o poruncă şi o rânduială care cere împlinire neabătută. Este cu mult mai bine a face mereu rugăciunea întreagă, fără a ocupa şi a răspândi mintea cu grija schimbării jumătăţilor. Nici cel ce a primit această îngăduinţă neapărat trebuincioasă pentru neputinţa lui această alternare nu trebuie să şi-o îngăduie adesea. De pildă: te poţi ruga cu o jumătate a rugăciunii până la prânz, iar cu cealaltă - după prânz. Punând oprelişte asupra schimbări dese a jumătăţilor, Preacuviosul Grigorie Sinaitul spune: Nu prind rădăcină pomii care sunt resădiţi adesea dintr-o parte în alta.”

(Sfântul Ignatie Briancianinov, Călăuza rugătoare. Izbăvirea de durerile ostenelilor zadarnice, Editura Sophia, pp. 29-30)