Episodul cu femeia cananeeană, de etnie siro-feniciană, adeptă a unei religii păgâne, este relatat de Sfinții Evangheliști Matei (15, 21-28) și Marcu (7, 24-30). Cananeenii erau dintre cei „care zăceau în întuneric și în umbra morții“ (Isaia 9, 1), adică, spune Sfântul Evanghelist Luca, erau păgâni; se închinau la idoli (7, 26).
Așadar, după ce Iisus, în Ghenizaret, a vorbit despre cele care spurcă pe om (Matei 15, 1-20), a fost nevoit să părăsească hotarele Țării Sfinte pentru că fariseii și cărturarii s-au scandalizat de cele auzite. Atunci, El a preferat ținuturile învecinate ale Tirului și Sidonului (Matei 15, 21). Avea nevoie de liniște. Plecarea lui Iisus a fost fortuită; ea s-a produs în perioada unor evenimente care de altfel cereau singurătate (mărturisirea lui Petru, Schimbarea la Față ș. a.). Mai mult, atitudinea fariseilor și cărturarilor față de Iisus prevestea începutul Săptămânii Patimilor.

Stăruința omului stă la începutul oricărei transformări spirituale

Tirul și Sidonul erau două orășele străvechi ale Feniciei. Tirul era un centru comercial, asediat când de Salmanasar (721 î.Hr.), când de Nabucodonosor (588 î.Hr.), când de Alexandru Macedon (332 î.Hr.). Abia pe la 126 î.Hr. a intrat sub stăpânire grecească. Sidonul era de asemenea un centru comercial, fiind chiar mai vechi decât Tirul. Își avea numele de la Sidon, nepotul lui Noe (Facere 10, 15-19).
Deși erau păgâni, vestea despre Hristos ajunsese și la cananeeni. Se răspândise în toată Siria, spune Sfântul Evanghelist Matei (4, 24). Deci ajunsese și în ținuturile Feniciei, de unde provenea și femeia adusă în discuția referatului biblic.
Fenicia se afla pe atunci în provincia romană a Siriei. Tradiția spune că femeia se numea Iusta, iar fiica ei se numea Veronica. Atunci când L-a văzut pe Domnul trecând cu Sfinții Săi Apostoli pe cale, s-a manifestat întocmai orbului de la Ierihon. A început să strige în urma lor: „Miluiește-mă Fiul lui David! Fiica mea este rău chinuită de un demon“ (v. 22).
Sfântul Evanghelist Marcu spune că episodul s-a petrecut pe când Mântuitorul era în casă, pentru că voia ca nimeni să nu știe despre prezența Sa (7, 24). Cu toate că s-a ascuns, El nu putea să rămână tăinuit. Credința femeii L-a descoperit. Locul în care s-a petrecut minunea contează mai puțin, important este faptul că femeia nu a încetat să ceară tot mai stăruitor ajutorul Lui. Suferința fiicei sale devenise suferința ei. Era resimțită intens de ea, ca mamă. Sigur, se subînțelege că mila cerută de ea consta în vindecarea fiicei sale. La strigătul femeii, Mântuitorul a fost aparent insensibil. Spune referatul: „nu i-a răspuns nici un cuvânt“ (v. 23). Femeia s-a întâlnit cu un refuz categoric, dureros de categoric. Se pare că atitudinea lui Iisus s-a vrut a fi mijlocul prin care să se descopere mulțimii prezente credința femeii. Însă, și de această dată - ca și în alte dăți - Mântuitorul a vrut să sublinieze stăruința omului, care stă la începutul oricărei transformări spirituale.
Apostolii, sensibilizați de suferința prin care trecea femeia pentru fiica ei, dar și de stăruința insuportabilului ei strigăt, s-au apropiat de Iisus și i-au zis: „Slobozește-o, că strigă în urma noastră“ (v. 23). Adică, mai pe înțelesul nostru, dă-i ce cere și să ne lase în pace. Însă, cu toate insistențele lor - și de această dată - Mântuitorul a vrut să lase impresia că toate chinurile pe care le îndura copila nu intrau în sfera activității Sale și, de aceea El, răspunzând, a zis: „Nu sunt trimis decât către oile cele pierdute ale casei lui Israel“ (v. 25). A vorbit pe limba iudeilor. Cum adică, El a fost trimis doar pentru păcătoșii din Israel? Atunci, ce o fi căutat Iisus în afara hotarelor lui Israel? Se pare că pedagogia înțelepciunii dumnezeiești este dincolo de puterea de înțelegere a omului. El urmărea cu totul altceva. Sigur, opera Sa mântuitoare a început în Israel, dar nu putea fi limitată doar la fiii lui Israel. El Însuși a spus: „Am și alte oi care nu sunt din staulul acesta. Și pe acelea trebuie să le aduc și vor auzi glasul Meu și va fi o turmă și un păstor“ (Ioan 10, 16-18).

Iisus apreciază sinceritatea și statornicia credinței

Sfântul Apostol Pavel spune că „încă nu venise timpul ca să se facă din cele două lumi una“ (Efeseni 2, 14). Așadar, începutul Evangheliei la neamuri îl face Însuși Hristos. Nu știm în ce măsură femeia va fi auzit cuvintele Mântuitorului: „Nu sunt trimis decât către oile cele pierdute ale casei lui Israel“, însă știm că ea a continuat insistent să-i ceară ajutorul. Nu putea să scape ocazia. Psalmistul David zice: „Când strigă un nenorocit, Domnul aude și-l scapă din toate necazurile lui“ (Psalmul 33, 6). Credea în milostivirea lui Dumnezeu - încredințată fiind și de alte cazuri - și, ajungându-L, i-a alergat în față, a căzut în genunchi și s-a închinat Lui, zicând: „Doamne, ajută-mă“ (v. 26).
Rugăciunea i-a fost însoțită de gesturi liturgice. O rugăciune pe cât de scurtă, pe atât de profundă. Profunzimea rugăciunii constă în dorința femeii, ca Hristos să o facă părtașă de ajutorul Său cel atotputernic. Rugăciunea este o rezultantă a credinței, dar în acelaș timp, ea este cea care întreține credința. El însă, și de această dată i-a răspuns dureros de jignitor: „Nu este bine să iei pâinea copiilor și s-o arunci câinilor“ (v. 27). Erau cuvinte grele, incomode și de nesuportat. Răspunsul lui Iisus viza nu doar pe femeie, ci pe toți cei din neamul său. Iudeii se credeau fiii lui Avraam și implicit fiii Împărăției. Ori, toți cei care nu erau evrei, și mai ales urmași ai celor ce au crezut în Lege, erau socotiți a fi asemenea câinilor. Erau considerați fără o conduită morală sănătoasă. Femeia, a cărei credință a fost dublată de o imbatabilă insistență, a zis: „Da, Doamne, dar și câinii mănâncă din firimiturile care cad de la masa stăpânilor lor“ (v. 28). Femeia nu a contestat spusele Mântuitorului, ci, dimpotrivă le-a confirmat, spunând: „Da, Doamne“ și celelalte. Însă ea, făcând parte din categoria celor care iau Împărăția cu sila, a continuat să insiste. Vorbea de fapt în numele neamului său, abandonat de Dumnezeu. Deși recunoștea întâietatea iudeilor în catalogul lui Dumnezeu, femeia îndrăznește să-I amintească lui Hristos că și câinii mânâncă din firimiturile ce cad de la masa așa-zișilor copii.
Atunci Iisus, impresionat de stăruința femeii, i-a zis: „O, femeie, mare este credința ta; fie ție după cum voiești“ (v. 29). Iisus a apreciat sinceritatea și statornicia credinței ei. Nu se putea ca insistențele ei să rămână fără răspuns. Mântuitorul Însuși a spus: „Tot ce veți cere cu credință, prin rugăciune, veți primi“ (Matei 21, 22). Era rugăciunea unei mame sfâșiată sufletește de durerea fiicei ei. De aceea, neîntârziat i-a fost împlinită cererea pe care I-a adresat-o Mântuitorului: „Și s-a tămăduit fiica ei în ceasul acela“ (v. 29). Când s-a întors acasă, spune Sfântul Evanghelist Marcu: „și-a găsit copila culcată în pat, pentru că demonul ieșise“ (7, 30). Vindecarea s-a săvârșit de la distanță. Demonul a ieșit chiar în momentul în care Mântuitorul i-a spus: „Fie ție după cum voiești“ (v. 29). Însă, o dată cu vindecarea fiicei sale, a fost și femeia integrată în rândul copiilor adevărați ai lui Dumnezeu.
De trei ori cererea femeii a fost respinsă, dar tot de atâtea ori femeia a stăruit. De altfel, păgânii, prin minunile săvârșite de Iisus în ținutul lor, au fost cei dintâi care au grăbit lucrarea mântuirii în rândul neamurilor păgâne, fiindu-le dăruită de Însuși Hristos. După aceasta, Hristos ieșind din părțile Tirului, s-a dus prin Sidon, la Marea Galileii, trecând și hotarele Decapolei. Aici a vindecat un surdo-mut încât toți erau uimiți peste măsură, zicând: „Toate le-a făcut bine: pe surzi îi face să audă și pe muți să vorbească“ (Marcu 7, 31-37).
Fie ca și noi, asemenea cananeencii, adumbriți de lumina smereniei, să ne hrănim din firimiturile milostivirii lui Dumnezeu, căzute din Pâinea Vieții - Hristos. În așteptarea acestora, haideți să priveghem și să fim tari în credință (I Corinteni 16, 13). (*Titlul și intertitlurile aparțin redacției)