Iubiţi cititori şi cititoare,

Omul se roagă pentru că Însuşi Hristos, ca Om, S-a rugat. Rugăciunea arhierească, consemnată în capitolul al XVII-lea al Evangheliei sale de Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan, stă mărturie în acest sens. Întreg capitolul redă rugăciunea lui Hristos pentru Sine, pentru apostoli şi pentru toţi cei ce cred, dar şi pentru cei care vor crede în El. Textul cuprinde cele trei forme de rugăciune ale Bisericii: de laudă, de mulţumire şi de cerere.

Sigur, nu a fost singura dată când Mântuitorul S-a rugat. El S-a rugat şi cu multe alte prilejuri. Rugăciunii din Grădina Ghetsimani Iisus îi adaugă privegherea, în faţa căreia ucenicii Săi s-au arătat neputincioşi.

Mulţi spun că nu trebuie să ne rugăm pentru că Dumnezeu ştie de ce avem nevoie. Da, deşi Dumnezeu ştie de ce avem nevoie, totuşi, El aşteaptă şi din partea noastră un gest, o expunere smerită, raţională şi – de ce nu – chiar stăruitoare a dorinţelor noastre. Şi atunci, întocmai unui prieten bun, ne încredinţează Mântuitorul, „îţi va da cât îţi va trebui” (cf. Luca 11, 5-8).

Hristos Însuşi ne îndeamnă: „Cereţi şi vi se va da” (Matei 7, 7); adică, rugaţi-vă şi vi se va da. Acum să nu se creadă că ori de câte ori cerem şi primim. Nicidecum! Sunt nenumărate momente în viaţă când ni se pare că Dumnezeu nu ne ascultă, nu ne împlineşte rugăciunea.

Nici femeii canaanence nu i-a împlinit cererea imediat. De ce? Maniera lui Dumnezeu de a nu răspunde imediat cererii tale face parte din pedagogia Lui. Dumnezeu; de multe ori, doar Se preface că nu ne aude, pentru a ne întări în stăruinţă. Sau, pur şi simplu, uneori nu ne ascultă rugăciunea pentru că de multe ori felul în care Îi adresăm rugăciunea nu are capacitatea de a-L sensibiliza. Alteori, Dumnezeu ne refuză ceva care ar putea fi în dauna noastră. Da, niciodată Dumnezeu nu o să ne asculte o rugăciune care vizează răul cuiva.

Cât despre felul în care trebuie să ne rugăm, Mântuitorul Însuşi ne-a învăţat rugăciunea „Tatăl nostru”, care vizează existenţa noastră de aici şi de dincolo.

Adesea ne războim, întrebându-ne: „Dar cât trebuie să ne rugăm?”. Răspunsul îl primim de la Sfântul Apostol Pavel: „Rugaţi-vă neîncetat!” (I Tesaloniceni 5, 17). Focul rugăciunii trebuie să ardă permanent pe altarul sufletului. De ce? Pentru că rugăciunile neîncetate fac mintea mai puternică în lucrarea ei.

Desigur, aici este vorba de rugăciunea însoţită de credinţă. Mântuitorul Însuşi a spus: „Toate câte cereţi, rugându-vă, să credeţi că le-aţi primit, şi le veţi avea.” (Marcu 11, 24). Sau, mai explicit: „Toate câte veţi cere, rugându-vă cu credinţă, veţi primi.” (Matei 21, 22; vezi şi 7, 7-12).

De aici reiese că o rugăciune făcută fără credinţă nu foloseşte la nimic. Nu ajută la nimic. Numai rugăciunea rostită pe fondul credinţei face minuni. Sfântul Ioan Scărarul numeşte o astfel de rugăciune „scaunul de judecată a lui Hristos”.

Dacă veţi citi minunile săvârşite de Iisus, consemnate în Sfintele Scripturi, mai ales cele legate de vindecarea unor persoane, veţi vedea că majoritatea dintre ele au fost săvârşite pe fondul credinţei sau al voinţei persoanelor în discuţie.

Rugăciunea, ca să fie ascultată de Dumnezeu, trebuie să fie sinceră, curată şi nepătimaşă. Sfântul Teognost spune că numai dintr-o astfel de rugăciune izvorăsc virtuţile enumerate de Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Galateni (5, 22-26): dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia.

Dacă rugăciunea nu este însoţită în mod exclusiv de smerenie, de dragoste şi de bunătate, ea este o rugăciune făcută în van. O astfel de rugăciune este asemenea rugăciunii fecioarelor neînţelepte care, pentru că nu au avut în inimile lor untdelemnul credinţei, care este lucrarea virtuţilor prin Duhul Sfânt, au fost lăsate afară, neprimind nicio recompensă pentru osteneala lor.

Rugăciunea ce se săvârşeşte înlăuntrul inimii, însoţită de trezvie, accesibilizează tainele Împărăţiei lui Dumnezeu. Sfântul Apostol Pavel spune celor din Corint că omul lăuntric primeşte prin rugăciune „cuvinte de nespus, pe care nu se cuvine omului să le grăiască” (II Corinteni 12, 4).

Desigur, orice lucrare trebuie săvârşită cu nădejdea dobândirii rodurilor. Rugăciunea este barometrul cu care se măsoară intensitatea trăirii noastre duhovniceşti. Dacă citim Sfânta Scriptură, constatăm că revelaţiile, atât în vremurile vechi-testamentare cât şi în cele nou-testamentare, au avut loc în vremea rugăciunii. De ce? Pentru că numai prin rugăciune – expresie a trăirii noastre în Duhul Sfânt – aducem în suflet bunăvoinţa luminoasă a lui Dumnezeu şi sălăşluirea Lui întru noi.

Întrebarea este: Ce minune poate face rugăciunea în sufletul nostru? Sufletul, prin rugăciune, devine o adevărată biserică; biserica lui Dumnezeu cel adevărat. Într-adevăr, se oglindeşte în el Biserica cea una şi sfântă, care prin sobornicitatea sau comuniunea ei dă putere rugăciunii fiecărui credincios. Iar cel ce se roagă sporeşte în sine când ştie că rugăciunea lui este însoţită de rugăciunea altora; mai mult, de rugăciunea întregii Biserici, adică a cetelor de sfinţi şi îngeri, care laudă neîncetat pe Dumnezeu.

Numai prin rugăciune, în care sunt ascunse toate visteriile dragostei, ni se împărtăşesc puterea mai presus de fire, învăţătura mai presus de lume şi darurile negrăite şi minunate ale Sfântului Duh.

Or, dobândind o astfel de bogăţie a darurilor negrăite şi minunate ale Sfântului Duh vom putea să fim, întocmai sfinţilor, împreună cu Hristos, în Împărăţia Sa.