Rugăciunile celor vii sunt de mare folos doar pentru acei repausaţi a căror viaţă pământească a fost o luptă continuă cu patimile, pentru cei ce au adormit în dreapta credinţă şi în pocăinţă, dar n-au avut timpul de a dovedi prin viaţa lor, renunţarea la viciile ce-i stăpâneau şi de a face fapte de pocăinţă. 

Sfântul Ioan Damaschin scrie şi el, referitor la repausaţii pentru care rugăciunile celor vii sunt mântuitoare: „Nu toţi oamenii, ci numai aceia dintre ei care au în sine aluatul virtuţii, dar care n-au avut timp de a frământa din el pâinea cu toată bunăvoinţa lor, ori din lenevire, ori din nepăsare, ori din slăbiciune omenească, ori pentru că amânând dintr-o zi în alta, a fost surprins de moarte, aceia nu vor fi uitaţi de Domnul şi Judecătorul tuturor; însă după moartea lor, Dumnezeu va învrednici pe rudele lor şi prieteni, îndreptând gân­durile şi inimile lor şi va pune în inimile lor gândul de a le da ajutor” (Cuvânt asupra repausaţilor).

(Părintele Mitrofan, Viața repausaților noștri și viața noastră după moarte, Editura Credința strămoșească, Petru Vodă – Neamț, 2010, pp. 227-228)