Ceea ce ne călăuzeşte spre virtute, ca un fir al Ariadnei, este sentimentul ruşinii, care, după părerea Sfinţilor Părinţi, este glasul lui Dumnezeu din noi. Ruşinea nu este prezentă la copii, atâta timp cât aceştia se află în starea de inocentă fericită, care este dincolo de virtute.

Ea apare însă o dată cu primele mişcări spre păcat, când copilul află ce este binele şi răul.

Rușinea este starea tuturor oamenilor după cădere. Atunci când noi ne împotrivim rușinii, pentru a săvârși păcatul, noi ne împotrivim glasului lui Dumnezeu care „umblă în răcoarea serii şi strigă: Adame, unde eşti?” (Facere 3, 9).

Noi toţi am moştenit această fire, şi cei care cred în Dumnezeu şi cei care nu cred. Dacă vreţi, aceasta este o dovadă că Dumnezeu există, că Biblia este adevărată. Urmăriţi aceasta pe tinerii care vin din provincie la studii în oraşe. Minunaţi-vă de timiditatea lor de care râd prezentatorii emisiunilor deşucheate de la TV. Minunaţi-vă de modestia cu care stau pe tuşă în discotecile barbare, aşteptând să vină un blues ca să-şi invite la dans fata de care s-au îndrăgostit.

Pentru cei care au căpătat obiceiul de a lupta cu rușinea există totuși o posibilitate de a și-l satisface. Luptați cu rușinea pe care o simţim atunci cînd nu reuşim să părem ceea ce am fi vrut în faţa celorlalţi, aceasta este o ruşine păcătoasă, izvorîtă din mândrie. Luptaţi cu ruşinea care ne vine atunci cînd trebuie să mergem la duhovnic să ne mărturisim păcatele de care nu ne-am ruşinat când le făceam. Luptaţi cu ruşinea veninoasă care ne sufocă atunci cînd trebuie să spunem celuilalt: “iartă-mă, n-am avut dreptate”.

În rest, lăsaţi ruşinea să vă şoptească cele ce aveţi să faceţi, şi aşa veţi scăpa de ruşine.

(Ieromonah Savatie Baștovoi, Între Freud și Hristos, Editura Marineasa, Timișoara, 2005, pp. 18-19-21-22)