Primul pas pe Cale pentru noi, cei „foarte mici” ai Domnului, este să învățăm să fim onești cu noi înșine: să ne privim pe noi înșine și să acceptăm doar ceea ce vedem și asta să mărturisim, asta să oferim Domnului spre curățire și vindecare. „Firele” sunt exact ceea ce „prindem” ca păcat, ca străin bucuriei pe care o simțim când suntem „ascultători” ai Duhului ce ni Se dă prin împlinirea Poruncilor și Sfintele Taine. Oferind Domnului acest „puțin” al meu, de fapt, tot ce simt eu acum că e păcat, intru în Sfânta Taină a Pocăinței prin care învăț să intru în Împărăție și să mă simt fiu al Ei.

Mai concret, când „te bucuri de răul altcuiva”, de exemplu, cu o simțire lăuntrică foarte fină, dar sesizabilă, îți dai seama că e păcat. E suficient să recunoști asta, fără să-ți aduci argumente „de ce”, fără să acuzi sau să te acuzi, repetând căderea protopărinților. Tot ce ai de făcut este să arăți asta Domnului, să-I dai să ridice de la tine povara acestui păcat și să te vindece. Să-ți vindece puterea sufletului cu care lucrezi acest păcat. Făcând astfel, harul va lucra și, înaintând pe Cale, vei sesiza pericolul căderii în păcat încă din „faza momelii” când ai simțit invidie. Sentimentul invidiei nu e păcat, e urmarea păcatelor mai vechi pe care nu le știi. E un sentiment țâșnit din dorința de a fi și tu ca cel invidiat, paralizat de frica de a nu putea sau de lenea de a face efortul pe care îl face acela. Acestea, fiind aduse la lumina cunoștinței, hrănită de harul pocăinței, le vei birui și vei avea „har peste har”.

(Monahia Siluana Vlad, Gânduri din încredințare, Editura Doxologia, Iași, 2012, pp. 37)