Rugăciunea începe în momentul în care, în loc să ne gândim la un Dumnezeu îndepărtat, la un „El”, la un „Atotputernicul” şi aşa mai departe, te gândeşti la Dumnezeu ca la un „Tu”, ceea ce face ca relaţia ta cu El să nu mai fie una la persoana a treia, ci una la persoanele întâi şi a doua. Uită-te, de pildă, la Cartea lui Iov, unde are loc un conflict. Sau la oricare altă situaţie din Scriptură şi din viaţă, din vieţile sfinţilor şi ale păcătoşilor, peste tot unde există tensiune şi confruntare violentă, în toate aceste cazuri este vorba de ceva personal. Nu poate fi vorba de rugăciune cât timp există o distanţă precaută, o relaţie distantă şi rece, atât timp cât există convenţionalism între noi şi Dumnezeu, atât timp cât nu-I putem vorbi, ci trebuie să trecem printr-un complicat şir de cuvinte şi de acţiuni. Există însă un moment când, în ciuda tuturor acestor convenţii, răzbatem dincolo de ele şi reuşim să vorbim la persoanele întâi şi a doua. Spunem „eu” şi ne aşteptăm ca El să fie „Tu”. Să nu confundăm acest „Tu” cu politicosul şi regescul „voi", ci să-l lăsăm să fie singularul şi unicul „Tu”.

(Mitropolitul Antonie de Suroj, Școala rugăciunii, Editura Sophia, Bucureşti, 2006, pp. 130-131)