Părinte profesor, în ce context ni s-a dat această Fericire?

Ca şi celelalte Fericiri, Fericirea a opta a fost rostită la începutul activităţii Domnului în Galileea şi se află în aşa-numită Predică de pe munte, numire luată de la locul unde a fost rostită. Obiectul predicii Sale este împărăţia lui Dumnezeu, care ia fiinţă în lume, o cerească realitate care coboară pe pământ. O cuvântare program, un Codice al Legii noi, cum o numesc Sfinţii Părinţi, în care sunt schiţate contururile împărăţiei lui Dumnezeu în lume, iar Fericirile sunt nişte criterii de intrare în această împărăţie, criterii care nu sunt nişte porunci, deşi ele ar corespunde Decalogului din Legea lui Moise, ci nişte îndemnuri, în care, în prima parte, se menţionează o virtute creştină, drept condiţie a fericirii veşnice, iar în partea a doua se anunţă răsplata lui Dumnezeu.

„Nădejdea realizării dreptăţii vine din credinţa în Hristos“

Prin Fericirea aceasta se revine la ideea de dreptate, prezentă şi în Fericirea a patra, cum explicaţi aceasta?

Mai întâi, aş dori să reamintesc definiţia dată de Sf. Ap. Pavel împărăţiei lui Dumnezeu: „Împărăţia lui Dumnezeu nu este mâncare şi băutură, ci dreptate, pace şi bucurie în Duhul Sfânt“ (Romani 14, 17). Observăm în această definiţie trei noţiuni care se regăsesc în Fericiri: dreptatea, pacea şi bucuria. Prima, singura care se repetă, în Fericirea a patra şi a opta, a doua în Fericirea a şaptea, iar ultima la final. De observat că ordinea este aceeaşi şi în Fericiri, dreptatea fiind virtutea care aduce armonie şi bună înţelegere între oameni şi chiar este starea firească între oameni, iar pacea aduce bucuria. De aceea, Mântuitorul, în Pilda talanţilor, se adresează slujitorilor credincioşi, adică celor care în lucrarea lor n-au comis nicio nedreptate: „Intră în bucuria Domnului tău“ (Matei 25, 21).

Revenind la întrebarea dvs., precizăm că între Fericirile a patra şi a opta există o legătură. Prima scoate în evidenţă faptul că cel evlavios, dornic de fericirea veşnică e flămând şi setos după dreptate, după întronarea împărăţiei dreptăţii în lume, adică doreşte cu ardoare să înfăptuiască binele. A doua menţionează că întronarea împărăţiei lui Dumnezeu în lume va întâmpina multe împotriviri din partea celor care se complac în situaţia de slugi ale diavolului. Fiii împărăţiei, însă, nu trebuie să se teamă de aceştia, ci, cu calm şi blândeţe, să continue lupta, aceasta întrucât credinciosul este asemuit de Sf. Ap. Pavel cu un ostaş, iar dreptatea face parte din armura duhovnicească („platoşa dreptăţii“) a acestuia (Efeseni 6, 14). Nădejdea realizării dreptăţii vine din credinţa în Hristos (Galateni 5, 5), zice marele apostol.

De asemenea, vedem aici prezentă promisiunea împărăţiei cerurilor, ca în Fericirea întâi, cum comentaţi acest lucru?

Spuneam că obiectul sau tema predicii Mântuitorului a fost împărăţia lui Dumnezeu sau împărăţia cerurilor. Îndată după întreita Sa ispitire, Îşi începe propovăduirea cu îndemnul: „Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat împărăţia cerurilor“ (Matei 4, 17). Domnul nu lasă nimic nelămurit în legătură cu această realitate cerească. Fiinţa şi rosturile ei, întemeierea ei în lume, condiţiile de intrare în ea şi numirile spirituale de care se vor bucura cei care vor deveni moştenitorii ei, toate sunt lămurite de Domnul. Şi pentru a dovedi că este adevăratul Mesia, Îşi întăreşte cuvântul cu săvârşirea de fapte minunate, în special vindecări a tot felul de bolnavi.

Rezultatul acestei activităţi este o năvală a mulţimilor ca să-L audă şi să beneficieze de minunile Sale. Potrivit prilej pentru Mântuitorul ca să-Şi înceapă predica de pe munte cu prima condiţie cerută ascultătorilor, „sărăcia cu duhul“, care este răsplătită cu primirea lor în împărăţia cerurilor. De ce? Pentru că cei săraci cu duhul, deşi sunt virtuoşi, prin smerenie, se consideră săraci în podoabe duhovniceşti.

Faptul că promisiunea împărăţiei cerurilor sau împărăţiei lui Dumnezeu este reamintită şi în Fericirea a opta arată legătura strânsă dintre toate Fericirile şi că ele nu pot fi înţelese separat, fiecare Fericire fiind, de fapt, ca o treaptă a unei scări care urcă spre cer, şi fiecare dintre ele are aceeaşi răsplată, împărăţia cerurilor.

Mântuitorul foloseşte aici termenul „prigoană“, care ar fi explicaţia acestui cuvânt şi a folosirii lui în acest cadru?

Etimologic, termenul înseamnă asuprire, oprimare, urmărirea cuiva cu perseverenţă, pe nedrept, pentru a provoca un rău, persecuţie, provocarea continuă a unor necazuri, nedreptăţi etc.

Sf. Ioan Gură de Aur prin cei prigoniţi înţelege pe cei „prigoniţi pentru virtute, pentru apărarea altora, pentru credinţă“ (Omilia a XV-a, IV).

Mântuitorul foloseşte aici termenul „prigoană“ pentru a arăta că lupta pentru instaurarea dreptăţii, pentru împlinirea unui ideal ori pentru apărarea credinţei va stârni, de multe ori, furia celor care, ispitiţi de poftele lor, prin atitudini duşmănoase caută să împiedice realizarea lor. Vechiul Testament dă multe exemple de drepţi care au fost prigoniţi pentru că luptau împotriva nedreptăţilor. Despre aceştia, Sf. Ap. Pavel spune că: „Au suferit batjocură şi bici, ba chiar lanţuri şi închisoare (...) (Evrei 11, 36-38). Toţi aceştia, „prin credinţă, au făcut dreptate“ (Evrei 11, 33). Însuşi Mântuitorul a fost răstignit pentru că a făcut dreptate „aleşilor Săi care strigau către Dumnezeu ziua şi noaptea“ (Luca 18, 7-8).

Prin urmare, Mântuitorul a folosit aici termenul prigoană pentru a-i avertiza pe ascultători că în lume necazuri vor avea, dar că ei nu sunt singuri, ci Îl au alături pe El, „Care a biruit lumea“ (Ioan 15, 33) şi Care va fi cu ei „în toate zilele, până la sfârşitul veacurilor“ (Matei 28, 20).

Fericirea ne învaţă să nu răspundem provocărilor, ci să răbdăm prigoanele

Cum putem împlini astăzi această Fericire?

Deşi au fost rostite cu aproape două mii de ani în urmă, Fericirile sunt şi vor rămâne actuale până la sfârşitul veacurilor. Dreptatea trebuie să devină o stare pentru orice credincios. Sf. Ap. Pavel spune că trebuie „să trăim în veacul de acum cu cumpătare, dreptate şi evlavie“ (Tit 2, 12). Cu alte cuvinte, trebuie să ne formăm o conştiinţă a dreptăţii, care să ne facă să nu rămânem indiferenţi în faţa nedreptăţii, dimpotrivă, să ne determine ca să lucrăm în mod jertfelnic pentru întronarea dreptăţii, iertându-i chiar pe cei care ne prigonesc pe nedrept, aşa cum Mântuitorul i-a iertat pe cei care-L prigoneau. Sf. Ap. Petru spune: „Iar de suferă cineva ca creştin, să nu se ruşineze, ci să preamărească pe Dumnezeu pentru numele acesta (I Petru 4, 16).

Care este învăţătura care se desprinde din Fericirea a opta?

Ţelul fiecărui credincios este dobândirea împărăţiei lui Dumnezeu. Lucrul acesta nu-i deloc uşor, el, credinciosul, trebuind să lupte pe de o parte cu duşmanul intern, păcatul, iar pe de altă parte cu duşmanii externi, să zicem adversarii credinţei, a căror răutate se va manifesta şi prin prigonirea celor drepţi.

Fericirea ne învaţă să nu răspundem provocărilor, ci, cu curaj, să răbdăm prigoanele, pentru ca dreptatea şi adevărul pentru care suferim să se instaureze în lume. Suferind pe nedrept, drepţii vor fi răsplătiţi cu împărăţia cerurilor, în care „vor străluci ca soarele“, spune Mântuitorul (Matei 13, 43).

Avem îndemnuri din partea Părinţilor Bisericii în legătură cu importanţa şi împlinirea acestei Fericiri?

În primul rând, trebuie să precizăm că Sfinţii Părinţi văd în această Fericire cea mai strălucitoare probă a curăţeniei împărăţiei lui Dumnezeu.

Sf. Ioan Gură de Aur spune să „împărăţia cerurilor este răsplata celor prigoniţi, ale căror necazuri şi primejdii vin de pe urma răutăţii celor care-i ascultă, şi arată că prigoana şi cuvintele rele le vor fi mai cu seamă de folos şi îi vor face străluciţi“ (Omilii la Matei, Omilia XV, V).

Şi tot Sf. Ioan Gură de Aur zice: „Uită-te că Hristos a vorbit de suferirea prigoanelor... numai după ce a dat atâtea fericiri. N-a făcut asta fără rost, ci a vrut să arate că un om care nu s-a deprins şi n-a pus în practică fericirile nu poate ţine piept prigoanelor, ocărilor şi defăimărilor. De aceea, fericirea dinainte deschide totdeauna drum celei următoare, aşa că toate fericirile alcătuiesc un lanţ de aur: omul smerit îşi va plânge negreşit păcatele; cel care plânge va fi şi blând, şi drept, şi milostiv; cel milostiv, drept şi cu sufletul zdrobit va fi, negreşit, şi curat cu inima, iar cel curat cu inima va fi făcător de pace. În sfârşit, cel care îndeplineşte toate aceste fericiri va înfrunta prigoanele, nu se va tulbura când va auzi că e vorbit de rău şi va fi în stare să sufere mii de necazuri“ (Omilia a XV-a, VI).