Cei ce ascund într-un colţişor al inimii lor vreun idol mititel al iubirii de păcat şi al iubirii de lume cred că ceea ce au păstrat din împătimirile lumeşti şi din obiceiurile păcătoase este ceva atât de neînsemnat că nici nu intră în discuţie – dar dacă se va pune fiecare în conştiinţa sa înaintea lui Dumnezeu şi va judeca fără tâlcuiri strâmbe şi fără ascunzişuri: de vreme ce nu vrem să ne refuzăm ceva de dragul Domnului, oare asta nu este deja ca şi cum I-am spune: „Asta e pentru Tine, asta e pentru mine”? Dar cum putem face una ca asta, de vreme ce ştim foarte bine că Dumnezeu cere tocmai ceea ce păstrăm pentru noi înşine? Oricât ar fi de neînsemnat lucrul lumesc pe care îl păstrăm în inima noastră, îndată ce intrăm în conflict cu Dumnezeu pentru lucrul acela neînsemnat, el nu mai este neînsemnat, şi dacă din pricina lui Îl contrazicem pe Dumnezeu şi Îl înfruntăm, ce altceva suntem, dacă nu luptători în toată legea împotriva Lui? Mai mult: dacă Îi refuzăm lui Dumnezeu supunerea noastră din pricină că suntem împătimiţi de ceva, înseamnă că obiectul împătimirii noastre este pentru noi mai de preţ decât Dumnezeu, înseamnă că El nu ne este dumnezeu, pentru că inima are ca dumnezeu ceea ce iubeşte cel mai mult. Aşadar, dumnezeu ne este ceea ce nu este Dumnezeu; aşadar, suntem închinători la idoli.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Răspunsuri la întrebări ale intelectualilor, vol. 2, Editura Sophia, 2007, pp. 131-132)