Suntem în pragul Sâmbetei în care pomenim pe cei plecați care stau dinaintea Altarului întoarcerii prin Liturghie în inimile noastre. Sâmbăta celui de-al doilea oftat de dor. În acest timp descopăr, nu fără bucurie, un text pe care, de nu m-aș teme de ideologizarea cuvântului, l-aș numi programatic vremii postirii: „Postul cel omorâtor de patimi fiind de față, vestește vindecare celor vătămați de păcate; pe care să-l cinstim ca pe un ajutor de Dumnezeu dăruit, primind tablele cele scrise de Dumnezeu prin Moise. Să nu cinstim mai mult neînfrânarea care l-a sfărâmat, ca să nu ne facem părtași celor ce le-au căzut mădulare în pustie. Să nu ne mâhnim cu iudeii, ci să ne luminăm bisericește; să nu ne fățărnicim ca fariseii, ci să ne împodobim după cuvântul Evangheliei, lăudându-ne cu Crucea lui Hristos, Mântuitorul sufletelor noastre” (Stihoavnă 1, glas 8, , Vineri a doua săptămână a Postului). Un post care omoară patimi dar nu fără efortul nostru, nu de la sine, nu ca o magie care acționează din afară doar pentru afară. M-am și gândit – nu fără zâmbet – oare de ce nu avem câte o reclamă care să sune așa: Magia Postului – prezentând, știu și eu, oameni citind la psaltire ori bătând metanii? Desigur, e o ironie, dar la construcția de magii sociale în care ne-am avântat cred că merită să râdem de indolența noastră uneori. 

Vătămați de păcate, postul ne vestește vindecare. Ne spune, altfel zis, că nu suntem pierduți cu toții. Observăm că postul nu vindecă, ci vestește vindecarea de păcate. Nu e vindecător, ci ducător spre vindecare. Părinții Bisericii păstrează limpezimea diferenței între mijloc și obiectiv duhovnicesc și n-ar strica să recitim despre postire ca armă împotriva falsei religiozități a postirii de care suferim acum. Apoi, imnograful ne aduce aminte că uneori ne surprinde Dumnezeu „cinstind neînfrânarea” mai degrabă decât virtuțile care ne țin departe de păcatele trupești. E imposibil, o spun și marii Duhovnici, să evităm tot ce poartă în sacul său bezmetic neînfrânarea. Dar, tot ei insistă, e nevoie de luptă pentru a nu o transforma în normalitate. Ispita lumii moderne este de a anula discernământul, de a transforma stindardul libertății de pripas într-un ideal mai înalt decât Crucea. Azi vedem că nu e vorba doar de încercarea de a impune un stindard fals, ci și de guraliva argumentarea minciunii drept adevăr. Ideologizarea oricărui ideal atacă tot echilibrul prin care Crucea ne vindecă de răutate. Or, cum am aflat zilele acestea de la puștiul nostru grozav despre care v-am vorbit, ne vindecă de „gărgăuneală” - orice va fi însemnând ea în mintea istețului biciclist de la Monumentul lui Vlaicu. 

Dar parcă cea mai de preț linie a textului este acesta în care ni se propune să ne luminăm bisericește și să ne împodobim după cuvântul Evangheliei. Adică să ne păstrăm fața strălucitoare de bucuria postirii. Cred că mai limpede decât acest îndemn nu este decât cuvântul Domnului Hristos adresat împotriva smolirii feței la vremea postirii și întru exercițiul bucuriei ce se naște din postirea cu drag. Un exemplu de astăzi, din vremea filmărilor de la Ploiești împreună cu echipa TVR a Bucuriei Credinței m-a învățat cât zeci de predici pe care aș fi putut să le aud și rostit. Aflu distrat că oamenii, dacă întrebi unde este Muzeul de Arheologie al orașului ori Judecătoria, te trimit raportându-se la o shaormerie. O schimbare de „paradigmă” în plan misionar și al geografiei urbane. Trec pe lângă oaza de săturare a tinerilor și îi văd discret dându-și coate. Așteaptă reacția preotului trecând pe lângă shaormele lor aburind cu miros strașnic de relevant. Mă uit spre ei. Zâmbim reciproc și-i întreb: Alunecă, alunecă? Ei zâmbesc și-mi spun: Greu tare! Mă uit la ei. Sunt vreo șase flăcăi isteți și destinși. Le cumpăr șase sticle de apă minerală și le ofer. Mirați mai întâi, apoi bucuroși, înșfacă sticlele și beau cu sete. Râd în sinea mea și-mi zic că îi arde tare sosul din shaorma. Apoi, vine către mine unul dintre ei. Și-mi zice: Părinte, sărut-mâna! Au trecut pe lângă noi câte unii care ne-au certat că înfulecăm aici în stradă. Dar să știți ne-am luat shaorma doar cu legume și cartofi prăjiți, că fugim de la școală la antrenament. Mulțumim frumos de apă! Recunosc că am simțit nevoia să îmi iau și mie o sticlă cu apă. Rece. 

Să nu ne fățărim cu fariseii cerând tinerilor ceea ce nouă nici nu ne-ar fi trecut prin cap la vremea școlii ori liceului. Un tineret care iubește Biserica admirabil și luminos nu are nevoie de turuiala noastră ca să știe ce are de făcut. Iar cei pe care nu-i interesează viața duhovnicească, nu-i interesează nici gălăgia lipsită de iubire a clișeelor noastre. Privindu-i, am înțeles că a te lăuda cu Crucea lui Hristos înseamnă, pur și simplu, să îți vezi de treabă după regula Crucii. Fără zgomot. Fără raportări la zgomotoșii din jur care îi fac pe farisei să roșească de rușine că n-au fost cei mai inutili învățători ai legii. Tinerii Țării au nevoie de Biserică în chipul unui partener de creștere duhovnicească, nu a unui tribunal răutăcios și prea zgomotos să mai fie ascultat. Mulțumesc acum lor, tinerilor, că mi-au luminat ziua. Și m-au răcorit!