În mijlocul furtunii, Biserica înseamnă „Acasă”

Puncte de vedere

În mijlocul furtunii, Biserica înseamnă „Acasă”

Eu văd Biserica în tainicul răsărit de soare din zorii Învierii ori sub roua aprinsă ca de foc a Cincizecimii. O Vale a Luminii Învierii în care suntem așteptați să ne zvântăm lacrimile din Valea Plângerii prin care trecem. Parcurgând penitenciarele țării, am întrebat pe oamenii de acolo ce este Biserica. Unul dintre ei mi-a zis: Raiul din livada bunicilor, că aici ne trăim iadul. Unii dintre cei eliberați de acolo mi-au spus că pentru ei Biserica a fost Acasă.

Ascult și recitesc atent, mereu, nu doar în prima Duminică după Rusalii, cele ale Evangheliei sale: Matei 10, 32-33; 37-38; 19, 27-30. Pare o țesătură de citări, dar înțelegem din ea taina chemării omului la sfințenie. Taină greu de înțeles pentru cei care, fie nu cred în Dumnezeu, fie Îl reduc la textul tipărit al Scripturii. Ateii și specialiștii în „citări” de text sfințit de Duh ori chiar idolatrii care constată pe zi ce trece că a crede în canoane e mai de preț decât a crede în Dumnezeu Treime.  Ca unii care cred mai degrabă în carnetul de șofer decât în talentul de șofer, fie-mi iertată coborârea prea jos a discursului. Alteori, aud pe unii confundând moralismul livresc cu morala izvorând libertate a Scripturii. Și bănuiesc în inima lor pulsul unor farisei drapați în cărturari nedestinși de Duhul Sfânt. Saducheii care rănesc credința în înviere a omului pierdut, rănit, alungat din Casa lui Dumnezeu.

Mă întreabă deseori oamenii cum aș defini Biserica. Și nu le spun nicio definire. Eu văd Biserica în tainicul răsărit de soare din zorii Învierii ori sub roua aprinsă ca de foc a Cincizecimii. O Vale a Luminii Învierii în care suntem așteptați să ne zvântăm lacrimile din Valea Plângerii prin care trecem. Poate că nu e în registrul definirii dogmatice obligatorii, de manual, în care ne-am obișnuit să ne măsurăm discursul, dar simt că oamenii pricep mai ușor descrierea aceasta decât stricta măsură a vorbelor care înțepenesc într-un rictus superficial propovăduirea noastră. Parcurgând penitenciarele țării, am întrebat pe oamenii de acolo ce este Biserica. Unul dintre ei mi-a zis: Raiul din livada bunicilor, că aici ne trăim iadul. Și am rămas dus pe gânduri și nu mi-am mai întors niciodată fața de la nevoia lor de a le povesti despre Iisus Hristos. Prin ei mi-am adus aminte de dramatica încleștare a demoniacului idolatru din miezul comunismului și îngerul de lumină din sufletul celor întemnițați în iadul temnițelor comuniste. Unii dintre cei eliberați de acolo mi-au spus că pentru ei Biserica a fost Acasă. Ba unii, deloc puțini, primul drum după eliberare l-au făcut spre biserică ca și cum acolo îi așteptau toți pe care nu-i mai aveau în viețile lor imediate. Le-am privit ochii și vedeam în ei licărul omului care a învins iadul și am priceput că pentru ei Biserica este Acasa în care iadul a fost biruit. 

În momentul eliberării din pușcăriile comuniste, parte din cei care au plecat spre casele lor au urcat în trenurile „personale” – cu opriri în mii de stații, parcă. Oamenii îi recunoșteau și dimineața, mai ales, când urcau pe coridoare țăranii osteniți de nemernicia vremurilor, rupeau din pita lor să-i sature oarecum pe hămesiți. Ochii măriți a mirare ai copiilor văzând morții înviați din temnițe și trupurile lor ridicate de sub lespezi de piatră grea țineau vorbirea în șoaptă și lacrima sub gene. Unii au ajuns la casele pe care nu le mai aveau. Alții spre soțiile și copii lor. Într-una din diminețile acelor zile, către ora 8.00, la casa Părintelui Stăniloae, deținut de ceva vreme în beciurile puterii ce se credea absolută, sună telefonul. Răspunde soția Părintelui și se leagă un dialog discret cu o persoană care o anunță că va fi eliberat și Părintele. Apoi, o întreabă dacă s-au trezit cei ai casei și cum se simte și află amănunte despre viața de familie și, mai ales, că micuțul său nepot, Dumitrel, s-a trezit. Telefonul se închide și în casă se deschide speranța că vine acasă „mortul” lor drag. După câteva clipe de euforie, sună iar telefonul. Era Părintele, cel ce sunase și înainte și care, de la 5.00 dimineața aștepta în gară posibilitatea să vină acasă fără să tulbure liniștea dimineții. După ani de temniță, își tăiase voia bucuriei ca să nu tulbure liniștea celor pe care-i iubea. În ochii mei, gestul acesta, confirmat de scriitura fiicei sale și apoi de Părintele Ion Bria, l-au canonizat pe Părintele Stăniloae cu mult înainte de orice act de canonizare. Simplitatea sfințeniei ce nu vrea să tulbure liniștea dimineții...

Fiecare dintre noi cred că  avem câte un astfel de om gingaș, fragil și discret, care ne-a adus dinainte diafana icoană a Rusaliilor. Oamenii-Rusalii, care ne dovedesc că Duhul Sfânt nu S-a luat de la noi. Oamenii-pace ori oamenii-liniște, care nu ne spun ce vrem să auzim ca să motiveze pacea, ci ne dăruiesc pacea pentru ca orice vom auzi în plan social ori personal să nu aibă nici o altă rostuire decât mântuirea. Oameni care au lăsat totul să ne aducă mai aproape de Acasa! Indiferent de puterea furtunii, ei știind că Stânca Hristos nu poate fi doborâtă și nici zdrobită. Oamenii-Rusalii care sunt Oamenii Împărăției discrete a lui Acasă! Duminica acesta este despre ei. Sfinții crescuți din dogoarea Duhului Sfânt în cuptorul de prescură vie al Bisericii!

Alătură-te comunității noastre pe WhatsApp, Instagram și Telegram!