Temeiul de căpetenie al bucuriei creștinului este însă înnoirea firii căzute. La nașterea cea de-a doua, prin botez, se aruncă sămânța vieții veșnice, după chipul Domnului înviat. Începând din acea clipă să umble întru viața cea înnoită, creștinul se eliberează tot mai mult din lanțurile stricăciunii, ce vine prin păcat, și se umple cu prisosință de simțământul sănătății duhovnicești. Acest simțământ de sănătate este aproape același lucru ca simțământul învierii: de aici bucuria neîncetată a vieții în Domnul. Tocmai de aceea ne și poruncește Apostolul să fim bucuroși – ne poruncește, adică, să ne păstrăm într-o stare duhovnicească ce aduce bucurie neîncetată, să ne înconjurăm de convingeri care adie bucurie în suflet, să nu ne lipsim de gustarea bunătăților duhovnicești cu care sunt îmbiați toți în Domnul și care nu au cum să nu veselească inima, să nu ne înstrăinăm niciodată de osteneli și de nevoințe, care ne duc pe o cale strâmtă, însă la viața veșnică.

Apostolul nu vrea ca creștinul să dezvolte în sine bucuria prin nu știu ce visări, ci să pășească cu fapta pe tărâmul veselitor al luminii și al vieții. Și pe cât este de sigur că pe acest tărâm ajunge orice creștin adevărat, pe atât este de nedespărțită bucuria de creștinul adevărat; tocmai de aceea cuvântul lui Dumnezeu ne poruncește în multe rânduri să ne bucurăm. Când înlăuntrul este pace și bucurie, nevoile și necazurile dinafară nu au înrâurire asupra creștinului, așa încât doar ceilalți îl pot socoti necăjit, în vreme ce el însuși se bucură pururea înlăuntrul său (II Corinteni 6, 10).

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Răspunsuri la întrebări ale intelectualilor, vol. 2, Editura Cartea Ortodoxă, 2007, p. 70)