Omul, la trup se aseamănă cu o lumânare. Lumânarea arde şi omul moare. Sufletul nostru este nemuritor. De aceea trebuie să avem grijă de el mai mult decât de trup. Pentru că ce-i va folosi omului dacă va câştiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său? (Matei 16, 26).

Fiecare suflet este mai preţios decât lumea întreagă căci, precum spune Macarie cel Mare, Dumnezeu nu a îngăduit nici unei fiinţe văzute să se împărtăşească şi să se unească după firea lui duhovnicească, în afară de om, pe care l-a iubit mai mult decât toate creaturile Sale.

Sfinţii Ierarhi Vasile cel Mare, Grigorie Teologul, Ioan Gură de Aur, Chiril al Alexandriei, Ambrozie al Mediolanului şi alţii, din anii tinereţii lor şi până la sfârşitul vieţii au fost feciorelnici. În toată viaţa lor şi-au îndreptat interesul către suflet, nu către trup. De aceea şi noi trebuie să ne îngrijim îndeosebi pentru suflet, iar trupul să-l întărim doar la măsura în care şi acela să întărească duhul.

Dacă ne chinuim conştient trupul până la măsura în care ne slăbeşte şi sufletul, asta e lipsă de discernământ, chiar dacă se face pentru dobândirea virtuţii. Însă dacă e plăcut lui Dumnezeu ca omul să fie încercat cu boală, El îi va da şi puterea de a răbda: să vină deci bolile, dar de la Dumnezeu, nu de la noi.

(Un serafim printre oameni – Sfântul Serafim de Sarov, traducere de Cristian Spătărelu, Editura Egumeniţa, 2005, p. 323)