Cum poate cel ce a învățat carte și s-a educat mult să citească în cărți dacă n-are lumină? Are cărțile. Însă, dacă n-are lumina, cum le va studia? La fel se întâmplă și cu rugăciunea. Cum Îl vom „studia” și cunoaște pe Dumnezeu, fără lumina tainică a cunoașterii dumnezeiești? Această lumină nu este decât o putere suprafirească, trimisă de Dumnezeu, care înconjoară și adună mintea, ce împiedică să plece și să se risipească spre cele pământești și o țintuiește spre odihnitoarea priveliște și comuniune cu Dumnezeu.

Atâta vreme cât lumina Sfântului Duh nu luminează mintea noastră, rugăciunea pe care o facem este nestatornică și neroditoare. Iar mintea, cugetând lucruri zadarnice, chiar și cele pe care oamenii le consideră necesare, rătăcește, fără să-și dea seama că devine sclavul tiranului închipuit, care-o târăște încolo și-ncoace, în griji, treburi, probleme „ale lumii acesteia”.

Să ne luptăm deci din toate puterile noastre pentru a-l învinge pe diavolul cel „săditor de zâzanie”, care prin dorințe viclene și gânduri deșarte ne fură neprețuita roadă duhovnicească a rugăciunii și ne ține sufletul în întuneric. Să-L rugăm fierbinte pe Domnul, „Lumina lumii”, să trimită Sfântul Său Duh și să topească cu lumina nezidită a Lui acest întuneric al sufletului nostru, care numai așa se va putea uni cu Dumnezeu.

(Sfântul Simeon Noul Teolog, Miezul înțelepciunii Părinților, Editura Egumenița, p. 90-91)