An de an, la începutul acestui Post, avem în faţă alternativa: fac ştiinţă, filosofie, cercetare, artă, cu Dumnezeu şi prin Dumnezeu sau lucrez totul pentru mine şi numai cum vreau eu, fără Dumnezeu sau chiar împotriva Lui? Nu trebuie să alegem nici calea „ştiu că nu ştiu nimic”, dar nici calea „ştiu şi pot totul”. Credinţa creştină spune: eu pot şti prin Dumnezeu, eu pot cunoaşte şi cerceta prin Dumnezeu, eu pot organiza toate prin El, căci Dumnezeu este Adevărul absolut şi El ştie pentru ce a creat lumea. Eu pe Dumnezeu îl întreb. Deci, smerenia este, cu alte cuvinte, încadrarea eului meu în Dumnezeu. Cel mândru se aşează pe sine în centru şi nu-L mai poate vedea pe Dumnezeu. De un om care spune că ştie toate, poate toate, trebuie să fugi, în el nu este duhul Creatorului, ci numai eul lui, în care se infiltrează mult mai uşor satana şi-l poate deruta. El nu are un criteriu prin care să se controleze; o face prin sine şi greşeşte.

Să ne uităm deci, fiecare, în oglinda sufletului nostru, să ne cercetăm şi să vedem dacă eul nostru este înrădăcinat în Dumnezeu sau numai în noi înşine, în dorinţele şi voinţa noastră, pentru a şti pe ce cale pornim. În fiecare dintre noi mijeşte şi vameşul şi fariseul, şi smerenia şi mândria. Depinde care predomină. Tuturor ne place să fim lăudaţi, şi nu ocărâţi. Această aplecare spre rău este infiltrată în natura căzută pe care o purtăm, dar nu este normal să fie aşa. De aceea să ne străduim să dobândim smerenia vameşului pentru a nădăjdui să ni se deschidă „uşile pocăinţei” prin care să pornim urcuşul spre Înviere.

(Preot Boris Răduleanu, Semnificaţia Duminicilor din Postul Mare, Vol. II, Editura Bonifaciu, Bucureşti, 1996, pp. 18-19)