Progresul duhovnicesc este imposibil fără dobândirea smereniei minţii. Iisus, chiar dacă este Dumnezeu, S-a smerit pe sine atât de mult, şi noi cei căzuţi, ne lăudăm şi ne umflăm în penele slavei deşarte precum un păun. […]

Smerenia e o virtute minunată, care-l înmiresmează pe cel ce o posedă. Cel ce are smerenie, are şi ascultare, dragoste, răbdare şi toată virtutea. Când ne supărăm, sau ne înfuriem, ori criticăm, sau nu ascultăm, este clar că avem o cantitate corespunzătoare de mândrie şi egoism. Cu cât progresăm în smerenie, cu atât izvorul cel rău al egoismului va seca. Copiii mei, să ne smerim pentru Domnul Care S-a smerit pe Sine pentru noi. Domnul ne-a arătat atât de multă smerenie, chiar până a Se răstigni pe cruce. Aşadar, n-ar trebui şi noi, care suntem umili din fire, să ne plecăm capul dinaintea fratelui nostru?

Ne aşteptăm noi mereu să se întâmple ceea ce dorim noi? Dacă dorim ca Iisus să se sălăşluiască în inima noastră, să iubim şi să ne smerim precum Hristos.

Să nu-L mai supărăm cu manifestări egoiste. Să nu-L mai răstignim din nou cu expresii şi cu un comportament lipsit de dragoste frăţească. Să nu mai amărâm sfânta inimă a prea dulcelui nostru Iisus.

(Comori duhovniceşti din Sfântul Munte Athos – Culese din scrisorile şi omiliile Avvei Efrem, Editura Bunavestire, 2001, pp. 202-203)