Să nu fim influenţaţi de lucrurile pe care le simţim. Nu sunt atât de înfricoşătoare cum le simţim noi. Să nu ne înspăimântăm, să nu intrăm în panică, să nu ne comparăm pe noi cu ceilalţi şi să dăm naştere la stări şi mai rele. În vremurile de demult oamenii nu intrau în concurenţă cum se întâmplă astăzi. Nu exista motiv de concurenţă. Nu se crea complexul de inferioritate. Astăzi omul se simte imediat inferior: „Ei au fost aleşi, eu n-am fost ales; ei au reuşit, eu n-am reuşit!”. Din câte îmi aduc eu aminte, acest lucru nu exista sau dacă exista, se manifesta într-o măsură foarte mică.

Astăzi nu se mai întâmplă aşa, tocmai pentru că omul vede problemele lui în raport cu ceilalţi. Ce vor spune ceilalţi? Cum vor reacţiona ceilalţi? Cum va rezista? Cum se va compara cu ei? Şi viaţa devine un martiriu, tocmai pentru că trăim într-o epocă în care duhul acesta ne influenţează pe toţi. Aşadar, de ce să nu încercăm să rămânem neinfluentați?

Ştiţi cât de liniştiţi suntem noi, cei care nu suntem influenţaţi, cei care nu ne comparăm cu alţii şi nu concurăm cu nimeni? La clerici şi la monahi există acest duh. Cei care vor să scape de el iau hotărârea aceasta şi scapă de viermele care-i roade pe dinăuntru.

De ce n-ar lua cineva astfel viața? Omul ia viaţa astfel, când nu se pierde în realitatea vieţii pământeşti, ci vede viaţa pământească ca pe ceva inclus în veşnicie. Existăm pentru puţin în lumea aceasta, pentru a câştiga veşnicia. Atunci când nu izbutim şi când lucrurile nu se aranjează cum ne aşteptăm, nu este un eşec. Dar noi îl simţim aşa.

Am întâlnit mulţi oameni care au reuşit în viaţă, însă sunt trişti din alte motive, pe care ceilalţi nu le cunosc. Unii îmi spun din toată puterea sufletului: „Ah, părinte, nimeni nu se chinuieşte ca mine!”. Se miră când eu le spun: „Pe toţi îi aud spunând aşa!”. Toţi oamenii, fără excepţie, consideră că nimeni nu se chinuieşte mai mult decât ei. Toţi. Aceasta pentru că Dumnezeu a iconomisit ca fiecare să le trăiască pe ale sale. Dar să nu credeţi că ceilalţi nu au probleme. Au probleme identice, uneori chiar mai rele, după cum a iconomisit Dumnezeu pentru fiecare.

(Arhim. Simeon Kraiopoulos, Sufletul meu,temnița mea, Editura Bizantină, București, 2009, p. 89-91)