Cel mai cinstit fapt, cel mai sfânt lucru şi mai folositor de suflet şi plăcut lui Dumnezeu este cântarea şi rugăciunea, care se fac la Biserica Domnului. Şi mai ales pot spune într-adevăr că lucrarea aceasta este îngerească, şi nu omenească. Aceeaşi laudă şi cântare prin care sfinţii îngeri slavoslovesc neîncetat în cer, pe Împăratul a toată zidirea, o aducem şi noi, păcătoşii şi nevrednicii în fiecare zi pe pământ, însă nu atât pe cât suntem datori, ci cât putem după a noastră slăbiciune. (...)

Se cuvine dar, când cântăm sau citim în Biserica Domnului, să nu zicem numai cuvintele cu gura seacă, fără umilinţă, ci cu socotinţa gândului, cu inimă curată, cu multă evlavie şi umilinţă, cu gustare şi dulceaţă a sufletului, atât cât am fi avut de am fi mâncat cea mai aleasă şi frumoasă mâncare. Pentru că cei ce se roagă astfel, cântă împreună cu ei şi îngerii, şi împreună laudă pe Domnul, precum au văzut oarecare oameni îmbunătăţiţi, de multe ori. Acestea văzând diavolul cel viclean şi zavistnic, se nevoieşte să ne tulbure mintea la rugăciune cu multe feluri de gânduri a grijilor vieţii, şi aduceri aminte trupeşti, ca să ne păgubească de plata şi folosul ostenelii. De aceea, trebuie ca să fim treji totdeauna, şi să nu ne lenevim, ca să nu cădem în nepăsare, care este cea mai de pe urmă fărădelege dintre cele şapte de moarte, şi care poate mult păgubi sufletul nostru ticălos.

(Monahul Agapie Criteanu, Mântuirea păcătoșilor, Editura Egumenița, 2009, pp. 119-120)