Prin toată viaţa sa pe pământ, Hristos ne-a învățat ce înseamnă să slujeşti cu adevărat pe om: să-l ajuţi, să-i faci bine din milă şi dragoste, fără să tragi nădejde să primeşti ceva în schimb. Iisus a vindecat, a înviat morţi, a scăpat suflete de urgia demonilor, şi asta fugind de slava lumii. Îndurerat, a intervenit simplu, firesc, fără să facă observaţii, fără să ţină lecţii. A dat doar cate un îndemn scurt, o povaţă, arătând că pe lângă vindecarea rănilor trupeşti, voia să facă să pătrundă lumina în suflete.

Să facem şi noi pentru semenii noştri ceea ce a făcut Dumnezeu pentru noi. Să fim receptivi la suferinţele celorlalţi. Unii sunt străini faţă de tot ce-i înconjoară. Nu văd şi nu-i preocupă decât persoana lor. Aceasta e sălbăticie. Alţii îi chinuie pe cei din preajma lor, dar se chinuie şi pe ei înșiși, fără să-şi dea seama.

Noi însă, să nu facem aşa. Când aflăm un bolnav, un suferind, un muribund, să alergăm cu o vorbă bună, cu o mângâiere, cu o faptă creştinească, fără sa aşteptăm vreo răsplată în schimb.

Să nu fim indiferenţi, căci indiferenţa ucide!

(Lacrimă și har, Editura Bonifaciu, Bacău, 2010, pp. 182-183)