Ca sufletul să se înalţe către Dumnezeu şi să rămână cu El necontenit, trebuie în primul rând ca, de-a lungul întregii zile, să strigăm cât mai des spre Domnul cu fraze scurte, potrivit nevoii sufletului şi împrejurărilor în care ne aflăm. De pildă, când începi ceva zi: „Binecuvântează, Doamne”; când sfârşeşti o treabă, zi: „Slavă Ţie, Doamne!” – şi nu numai cu limba, ci şi cu simţământul inimii. Scoate capul vreo patimă? Zi: „Mântuieşte, Doamne, că pier”; vine întuneric de gânduri tulburătoare? Strigă: „Scoate din temniţă sufletul meu”. Te trage păcatul spre nedreptate? Roagă-te: „Arată-mi, Doamne, calea” sau „Nu da spre tulburare picioarele mele”. Păcatele te apasă şi te mână la deznădejde? Strigă cu glasul vameşului: „Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosului!”

Şi tot aşa, potrivit fiecărei situaţii. Sau pur şi simplu zi mai des: „Doamne, miluieşte; Stăpână de Dumnezeu Născătoare, miluieşte-mă; îngere al lui Dumnezeu, păzitorul meu cel sfânt, apără-mă” sau strigă lăuntric cu oarecare alte graiuri de rugăciune. Străduieşte-te doar să strigi astfel cât mai des, făcând tot ce e cu putinţă ca strigătele acestea să iasă din inimă, ca rupte din ea. Dacă vom face aşa, vom avea dese înălţări gândite spre Dumnezeu din inimă, dese întoarceri spre Dumnezeu, deasă rugăciune, iar această îndesire ne va împărtăşi deprinderea de a vorbi cu Dumnezeu.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Răspunsuri la întrebări ale intelectualilor, vol. I, Editura Cartea Ortodoxă, 2007, p. 158)