Îmi povestea un prieten mai vârstnic despre momente din perioada comunismului, pe care eu le-am văzut din altă perspectivă – a copilului aproape adolescent. Și îmi lămurea misterul situat în spatele unui clișeu ușor nostalgic: pe atunci, toată lumea avea un serviciu, toți munceau și toți aveau un salariu... În viziunea amicului meu, situația era binișor forțată, în sensul că multe persoane, fără vreo calificare, erau angajate la câte o fabrică, iar acolo apărea dilema încadrării, integrării și, mai ales, a utilizării acelui nou membru al angrenajului de muncitori implicați activ în procesul de producție. Hâtru, interlocutorul meu îmi spunea că vedea cum, timp de opt ore, cineva „plimba o țeavă de colo, colo”, o ducea într-un capăt al curții, mergea în altă parte cu ea, apoi o aducea înapoi, asta pentru a avea o preocupare. În final, trăgea o concluzie cinică: „Așadar, acel om muncea, nefăcând nimic util, primea o leafă, deși nu prea avea ce cumpăra din magazine, iar totul se înscria în normalitate, fără a fi deloc normal!”.

Trăim vremuri în care șomajul face parte dintr-o înfiorătoare normalitate. Românii au învățat că este mai ușor să găsească locuri de muncă, mai ales unele cu un salariu decent, în străinătate, în timp ce aici, în țara lor, lucrurile merg din rău în mai rău. Și au învățat să se obișnuiască, oarecum, cu această situație, așezată sub zodia calpă a unui capitalism tradus deficitar, după ureche. Fabricile au fost vândute pe sume derizorii, cu tot cu țeava „plimbată” de persoanele mai sus menționate, apoi oferite drept ofrandă falimentului. Iar prezentul nu seamănă cu trecutul deloc, punând bazele unui viitor foarte înnegurat.

Când am învățat să redactez direct pe computer texte lungi, pe care să le trimit spre publicare, am descoperit că aparența acelei foi albe din procesorul de text utilizat inhiba orice urmă de inspirație, în timp ce linia aceea cu apariții și dispariții intermitente parcă mă grăbea să scriu ceva, orice, numai să scap de clipitul enervant. Și am mai descoperit că era necesar să cumpănesc foarte bine deciziile luate, mai ales după ce izbuteam să aștern câteva paragrafe, deoarece orice apăsare compulsivă, negândită suficient, a tastelor putea duce la un adevărat dezastru. Am pierdut texte aproximativ bune și relativ lungi cu o singură și neinspirată mișcare de deget, până când am învățat utilitatea extraordinară a unei combinații: Control (Ctrl)-Z.

M-am plâns, inițial, amicilor versați în folosirea computerului și a diverselor aplicații instalate pe acesta și am primit sfatul de a căuta, undeva, în partea de sus a programului de editare a textului, niște săgeți. Apoi să apăs săgeata orientată spre stânga: undo (anulare). Doar că aplicația pe care o utilizam nu avea vreo urmă de săgeată, nici nu accepta prea multe intervenții în meniul settings (setări) fiind, cel mai probabil, o copie nu întru totul legală – erau acele vremuri ale autodidacților entuziaști, în care, prin Piața Universității, pe tarabe, se aflau spre comercializare CD-uri cu jocuri, filme și programe de tot soiul, fără ca activitatea respectivă să fie așezată dedesubtul unui steag negru, al pirateriei. O aplicație era instalată de câte un prieten mai priceput și funcționa, de obicei, încă puțin după ce ieșea acela pe ușă.

Căutând pe internetul de atunci, mult mai puțin cuprinzător decât cel de astăzi, am descoperit combinația de taste salvatoare, menită să anuleze orice eroare săvârșită anterior – Control-Z –, care, în cazul ștergerii accidentale a textului, îl readucea, miraculos, înapoi, pe pagina devenită din nou descurajant de albă. Ștergeam un cuvânt, apelând la vreun potențial sinonim dovedit neinspirat? Apăsam cele două taste, iar literele șterse reveneau pe ecran. Apelam la o formatare care distrugea totul? Din două apăsări rapide rezolvam. Mai mult, combinația de taste „repara”, am observat, ștergerea accidentală a unor fișiere, neînțeleapta redenumire a unor documente, cam orice greșeală pe care o puteam face.

Mă întreb astăzi, la atâția ani după 1989, dacă nu o fi izbutit cineva să atașeze o tastatură existenței noastre și, în cazul în care a reușit, dacă nu există șansa unei reveniri la momentul dinaintea nenumăratelor decizii eronate luate în acești ani înveșmântați în vălătuci de ceață, prin simpla apelare la Control-Z. Decizii luate la nivel local, guvernamental etc. Decizii care ne-au adus unde suntem și care, în cel mai bun caz, sunt așezate în cârca unei persoane ori a alteia, protejându-se cu succes adevărații vinovați.

Sincer, dacă ați avea șansa de a anula ani întregi de greșeli, ce ați alege astăzi, ce ați insista să fie îndeplinit cu prioritate, ce v-ați dori să vedeți cum dispare, fără a mai reapărea vreodată? Cu toate că, înainte de a vă entuziasma, oferind un răspuns, trebuie să vă spun că soluția Control-Z funcționează între niște limite, aducând documentele sau fișierele la starea de după ultima salvare. Altfel spus, dacă ultima salvare a fișierului pe care îl vom numi, inspirat, România a fost efectuată în iunie 1990, combinația de taste menționată va aduce societatea aferentă acestui fișier în perioada cea mai urâtă a mineriadelor. Dacă a fost efectuată în – să zicem – mai 1992, ne-am reîntoarce în țara care tocmai îl primise pe Regele Mihai I cu pâine și sare, pentru ca, apoi, să îi interzică, prin conducătorii politici ai momentului, să mai revină. Iar exemplele ar putea continua.

Tare îmi este teamă că, dacă această soluție de anulare ar fi existat și în viața reală, ar fi fost amplasată o persoană în spatele tastaturii, fără prea multă pregătire, dar cu o sarcină precisă. Nu, nu de a „plimba o țeavă”, nu de data aceasta, ci de a valida modificările aduse României, până să îi vină cuiva ideea de a apăsa Control-Z. Altfel spus, să salveze totul, dincolo de orice șansă de salvare pentru noi!...